Vazandu-i necajiti, un medio tanar le-a spus ca stie un profesor care crede el ca o sa-i dea de capat acestei boli.
— Pai, hai la el!
— Nu se poate acuma!
— De ce?
— Momentan nu e in tara. E plecat la o conferinta. Peste vreo doua-trei zile s-ar putea sa se intoarca. Veniti atunci.
— Bine, asa vom face. Multumim.
Au plecat la un unchi al lui Raul, unde au stat cateva zile — de fapt numai noptile, fiindca ziua Iftinia se ducea la catedrala, unde se ruga, iar la un moment dat, implorand si rugind, ea a promis Celui de Sus ca de-i scapa copilul il face purtatorul cuvantului sfant pe pamant si de va sti ca o va costa viata va face totul sa implineasca acest lucru.
Apoi a venit profesorul. L-a examinat pe copil si i-a prescris tratamentul. In doua saptamani, pata disparuse. Toti il laudau pe profesor. Iftinia stia ea ce stia si pe cine trebuie sa laude.
A facut tot ce a trebuit si a divortat. S-au casatorit si parca si viata ei s-a schimbat. Cu toate ca a mai avut o fetita, pe baiat il ocrotea tot timpul.
Acum nu-1 ingrijea numai ca mama. El era si o promisiune si trebuia sa se tina de cuvant. Sotul nu si-a schimbat obiceiurile, pana cand, dupa cateva plecari consecutive nu s-a mai intors.
Ea isi ingrijea copiii. Le-a cautat meditatori, mergea cu ei la verificari si tot timpul se ocupa de cazan, care era pita, si de copii, care trebuiau sa-si indeplineasca misiunea.
Anii au trecut.
Dupa vreo 21 de primaveri Iftinia se gasea in fata icoanei Maicii Sfinte si se ruga cand protopopul a inceput:
„Faptul ca astazi il avem in parohia noastra pe preotul Ursu, un inger, dupa cum l-a caracterizat Prea inaltul, si ca dupa atatea lupte si framantari ale satului nostru ati dobandit si aici un preot, il datoram nu numai evenimentelor cunoscute, cat mai ales unei femei, unei mame. in Casa Domnului nu se aduc multumiri decat lui, dar permiteti, dragi credinciosi, sa prezint omagiile mele acestei mame, care a nascut, crescut si educat pe cel ce astazi e preotul nostru. Ca toata puterea ei s-a transformat in straduinta, in credinta in Cel de Sus si nu a considerat niciodata ca-i prea mult ce face daca fiul ei va fi preot. Astazi crezul ci s-a implinit. Fiul ei este preotul nostru si el va aduce mila si bunatatea, cuvantul si iertarea Domnului printre voi, el va va fi confesorul de taina fiecaruia si tuturor. Iubiti-1 si voi cu dragostea si cu ardoarea cu care a ars ca o flacara a credintei maica-sa pana a apucat aceasta fericita zi, in care-si vede fiul ajuns capul turmei de credinciosi din parohia noastra. Daca asa o sa faceti, Domnul va pogori pacea asupra voastra, a sufletelor voastre. Domnul sa va aiba in pace. Amin.”
Lacrimi calde de fericire ii inundau ochii. Si-a vazut implinite roadele credintei. Iftinia a invatat multe. Viata ei a devenit alta. Era o credincioasa convinsa. Era fericita.
— Ana, ne-ai cam indurerat cu povestea vietii acestei credincioase femei — a zis Grosan —, iar lupta aceasta, de fapt ca orice lupta, este oarba si mai ales surda in sufletele celor ce ne inconjoara. De multe ori santem loviti chiar fara intentie.
— Povestea a fost, intr-adevar, frumoasa, dar intrucat maine trebuie sa predam cabana, haideti cu totii la culcare — zise Tudor.
— Ca bine zici — intari profesorul de sport.
— Noapte buna!
— Noapte buna!Ultima zi de sedere aici a fost consacrata mai ales unui program administrativ, cu verificari, cu canoanele obsnuite.
Seara toti s-au intrecut sa realizeze un foc de tabara frumos. Au scos pe masa tot ce trebuia mancat, astfel incat sa nu mai fie nevoiti sa care inapoi alimente. Vasile incepu:
— Am invatat multe in acest scurt rastimp. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar la noi in sat traia un taran mai batran, care intr-o discutie cu un cadru nou, cu studii superioare a observat cum acesta din urma isi dadea niste aere de mare invatat, incat nu-i ajungeai nici cu prajina la nas. Batranul 1-a intrebat: „Domnule, pe cine ai avut profesor?”