— Se zice ca nu-i tare sanatos.
— Asa se zice.
— De mult sunteti pe ruta asta?
— De vreo patru luni.
— Nu v-am mai vazut pana acuma.
— Poate nu ati avut ochi pentru mine, poate nu v-am inspirat incredere.
— De ce-mi vorbiti asa?
— Stiu eu? Poate si eu mi-am mai dorit sa am prilejul sa va duc cu masina.
— Vorbiti serios?
— Nu as vrea sa va flatez, dar nu imi sunteti indiferenta.
— Ma faceti sa rosesc.
— Nu intentionez, dar daca sunteti pregatita pentru o confesiune as dori sa va marturisesc ceva.
—Dar ce doriti sa-mi spuneti? Se cade sa-mi spuneti? Sant doar o straina!
— Aveti dreptate. Cu toate ca s-ar putea ca spusele mele sa nimereasca precum nuca in perete, doresc ca anumite lucruri despre mine sa le aflati numai de la mine. Sa le stiti rostul, sa le patrundeti miezul. Si ca sa nu va plictisesc cu introducerea, faptele sant urmatoarele: Va cunosc si va urmaresc de trei luni. Doresc sa ma casatoresc cu TINE. Nu astept nici un raspuns pe loc. Am avut vreme trei luni, mai astept putin hotari-rea TA.
Motorul basculantei torcea uniform. Se auzeau toate zgomotele din jur ce se detasau de huruitul „Bucegi”-ului Nici unul nu era sigur ca bataile inimii proprii nu le aude celalalt.
Iftnia era intr-o stare de semilesin. De aseara pamantul se invarte cu ea ca bezmetic. Si acum cererea asta fulgeratoare in casatorie. Simtea ca i se cer prea multe dintr-o data pentru sufletul si trupul ei de femeie, ca devine o jucarie a hazardului, a sortii. il dorea pe acest om, ii placea de el, ar fi zis chiar ca s-a indragostit de el. Ar fi dorit sa-1 castige, sa se lupte sa-1 aiba,
iar el i se preda de prima data si mai ales legat. Era peste ceea ce si-ar fi dorit. Toata fiinta ii fusese pregatita pentru lupta, iar el i se abandoneaza. A ramas total dezarmata. Nu stia ce trebuie sa faca. Fara sa ceara ceva, avea totul. Nu-i venea sa creada, dar nici nu era o placere ca aceea pe care o simti in urma unei lupte.
— Te rog sa ma lasi jos in oras.
— Stai mult?
— Zece minute.
— Pot sa te astept.
— Bine.
El pleca sa incarce minereu, iar ea… De fapt, ea a simtit ca se inabusa. Avea nevoie de aer. Dorea sa judece ce se intampla cu ea, dar toate-i erau de-a valma in cap. Parca totul era ireal. Simtea ca de pune mana pe ea nici nu s-ar putea retrage, ar putea sa faca ce vrea cu ea. In spate se auzi discret un motor. Sosise Raul si astepta ca ea sa se intoarca. S-a urcat si nu au mai discutat nimic pana in fata casei.
S-a dat jos, a multumit si a plecat fara sa-si mai intoarca capul inapoi.
Cateva zile dupa aceea nu a mai iesit din casa. Crezuse ca ea isi hotaraste singura soarta, dar acum vedea ca nu-i asa. E adevarat ca 1-a dorit mult, dar a crezut ca tatonarile vor dura mai mult timp, perioada in care se vor mai cunoaste, se vor mai apropia, se vor acomoda. Asa parca nici nu era ceea ce s-a gandit ea, prea i s-a oferit pe tava. A devenit banuitoare.
Cum a inceput lucrul la cazan, nu mai exista timp pentru altele. A lucrat schimb dupa schimb, incat nu avea timp nici sa doarma, nici sa manance. Nu te poti increde in nimeni intr-un astfel de loc de munca. Trebuia sa fii tu de fata la toate, altfel de pomana fierbi borhotul, daca-ti rafineaza altii tuica, iar aici nu accepta mana straina.
Trecuse zile bune de cand cazanul mergea cu foc continuu. Aproape ca a uitat de toate, cand intr-o seara, coborand la palincie, il vede pe Raul.
— Saru’mana, domnita!
— Buna seara! — raspunse ea, si in gand isi zicea, iar sant „domnita”, nu ma mai tutuieste. Ce mai ascunde si asta?