Ceilalti si-au aprins tigarile, au mai pus un lemn pe foc si din nou au asteptat.
— Ileano! — zise Vasile. Cred ca nu ai uitat ca trei povesti ne-ai promis.
— Nu, nu am uitat. Ma gandeam insa ca parca povestile spuse de Tudor si profesorul de matematica au fost mai rascolitoare si as vrea si eu sa fiu la inaltimea lor, cu toate ca nu cred sa-i mai egaleze nimeni. Asa ca va reproduc povestea unui coleg de serviciu:
— Maine am sedinta la Centrala. O sa dorm cu o ora mai mult. Ma voi lafai in pat. M-am hotarat sa intarzii mai mult la un video in seara asta. Ce mai, maine voi avea un program mai lejer, un program relaxant. E bine sa-ti poti permite asa ceva din cand in cand. Sa nu-ti fie cronometrat fiecare minut. La gandul acesta m-am culcat vesel. Eram bine dispus. Baiatul cel mare mergea la serviciu mai devreme, dar de obicei nu-1 simt cand iese. Sotia pleaca la birou deodata cu mine.
In dimineata aceea simt cum ma gadila ceva pe la nas. Dau cu mana sa alung musca ori tantarul si ma lovesc de ceva nedeslusit. Sar speriat din pat si vad pe baiatul cel mare cu bicicleta trecand pe langa pat.
— Ce faci?
— Am scapat autobuzul. Scuzati-ma! Am vrut sa deschid usa si s-a dezechilibrat bicicleta.
— Nu-i nimic. Si asa trebuie sa ma scol.
— La revedere!
— La revedere!
Ma dau jos din pat. Fiind ultimul, trebuie sa fac si patul, il voi face mai tarziu. Ma duc sa pun de un ceai. Umplu vasul cu apa. Aprind gazul. Toate le faceam cu ochii intredeschisi, din obisnuinta. Ridic mana sa iau cutia cu ceai. O aplec ca sa scot florile de ceai. In acel moment plonjeaza ceva in vasul cu apa. Casc ochii speriat. Erau pantofii baiatului. I-a pus „sus” sa se usuce. „Sus”, pe cutia de ceai? Iau pantofii, ii sterg, ii ung cu crema, ii lustruiesc. Un miros ciudat imi strapunge narile. Vasul in care am vrut sa fac un ceai nu mai avea apa. Se ardea. Pun mana pe el, dar ma ard, il scap pe picior. Ma trantesc icnind pe scaun, cu coatele pe masa, cand simt ceva umed la coate. Era restul de paine unsa pe care nu a mai mancat-o baiatul inainte de a pleca. Dau jos pijamaua. Strang masa, adun farfuriile, le spal. Curat si bucataria. Ma simt bine. Iau pijamaua s-o arunc in pat. Imi aduc aminte ca-i unsa. O sterg. Fara rezultat. Pun putin dero pe pata si o frec. O sapunesc, o clatesc. E imposibil sa se mai vada: o storc si o pun la uscat. Cineva suna la usa:
— Sant de la I.R.E. Platiti curentul?
— Da. Un moment. De fapt ce suma e?
— 2.600.
Ma duc sa iau banii si gasesc o scrisoare. De la cine o fi? Nu am mai vazut-o. E de la prietena fiului. S-o citesc? Nu se face!
— Domnu! Veniti?
— Da da. Ma duc sa platesc.
— Nu stiti unde-i vecinul de alaturi?
— Nu stiu! De ce?
— Pai, are de platit numai 600 de lei. Vreti sa-i achitati dumneavoastra?
— Da. . . Desigur .. . Platesc. Ii pun banii in palma, imi da chitanta.
— Salut!
— Salut! Ma duc sa ma imbrac. Imi trag pantalonii, cand deodata iar suna cineva la usa. Deschid.
— Sant de la asociatie. Zugravim casa scarilor si fiecare trebuie sa contribuie cu noua sute.
— Noua sute? E chiar asa de scump varul?
— Nu, dar vrem sa facem cu model, cu glet, de, manopera multa. Ma duc sa-i aduc si astuia banii. Noua sute. Ii dau.
— Semnati aici. Si-mi arata cu un deget plin de toate vopselele o rubrica unde trebuie sa-mi trec eu numele. Reusesc. Pleaca. Continui cu imbracatul. Cand sa-mi iau pantofii constat ca-s murdari. Atunci imi aduc aminte ca de fapt eu curatasem cu atata sarg pantofii fiului meu.
Ma apuc si de ai mei. Suna iar cineva. Deschid. E fiul mijlociu. Vine de la scoala.
— Tati! Da-mi cinci mii!