— Ionele! Un soldat nu-si poate parasi unitatea! Mi-am dat seama ca el nu ma mai auzea: era departe, poate o fi si ajuns la Balan. Vazand ca nu am ce lamuri cu el, 1-am rugat pe un camarad sa aiba grija de el, iar daca este cazul sa-1 retina cu forta pana ma intorc eu.
Am plecat la comandant, la raport. In soldatul asta aveam incredere: era din Ocna Sugatag si era aproape cat Gutinul. Era casatorit. Avea doi copii. Era o fire blajina. Nu agrea insa orice fel de glume si vai de acela care ar fi incaput intre labutele lui.
Odata, un soldat caruia ii cam placea sa faca glume pe seama tuturor s-a trezit vorbind cam nelalocul lui:
— A dracului de frig — zice soldatul. Mi-ar placea sa ma incalzeasca o juna acum. Dar apropo, Silviule? — i se adresa maramureseanului din Ocna — tu ce zici? Pe cine o fi incalzind nevasta-ta la ora asta?
Cand a auzit ca Silviu se ridica din pat, soldatul mistocar a sters-o. Stia el ce stia. Doua nopti a dormit prin alte dormitoare si se ferea sa aiba mai putin de cinci metri intre el si Silviu. De atunci si-a schimbat obiceiurile. Pe cand credeam ca s-au linistit de-acum lucrurile, intr-o zi il vad pe Silviu ca-1 aduce pe sus in dormitor pe acel soldat, caruia i s-a adresat scurt:
— Mai putoi! Te iert, dar daca se mai intampla o singura data sa jignesti pe cineva, atunci sa scrii acasa sa-ti trimita o jumatate metru cub de scandura de brad pentru coparseu. Cred ca pricepi? Si-1 lasa jos fara alta vorba.
Am plecat la comandant si i-am raportat situatia creata cu caporalul Ionel, care era capabil de orice:
— V-as ruga sa aveti amabilitatea sa-i dati o invoire sau o scurta permisie ca sa-si vada rodul dragostei.
— Nu-i chiar asa de simplu, sergent! mi-a raspuns comandantul. Dar merita sa incercam. Bine, poti sa pleci.
— Va multumesc! Sa traiti!
Ionel s-a intors in unitate. Cand 1-am vazut cum arata mi-a parut rau ca i-am raportat comandantului si 1-am rugat sa-i dea o permisie. Ionel era acum mai bolnav decat atunci cand plecase. Nu se mai putea vorbi cu el. Nu reactiona in nici un fel la glumele camarazilor. I se facuse lehamite de toate. Ce mai, era bolnav. La vreo doua saptamani dupa intoarcerea sa in unitate sosi un circ in oras, iar noi am primit invoiri mai lungi cu vreo doua ore decat cele obisnuite. L-am luat si pe Ionel. Lui insa nu-i ardea de circ si, plimbandu-ne in sus si-n jos, am intrat in bufetul ,,Jiul”. Coboram scarile si cautam o masa libera.
— Tu ce iei? — l-am intrebat pe Ionel.
— ,,Spuma de drojdie”, raspunse el ca de pe alta lume.
— Da de cand te-ai dat pe tarii? il chestionai eu.
— De azi. Imi fac de cap. M-am jurat ca in viata mea nu o sa mai cred la vreo femeie! Spuse aceste cuvinte cu atata amaraciune si dezgust incat ma simtii dator sa-1 domolesc.
— N-o lua si tu asa, ca tot tu vei fi obligat sa revii asupra acestei concluzii. Nu uita, lumea asta nu consta dintr-o fata.
— Pentru mine da.
Nu l-am mai contrazis, pentru a nu-1 servi cu formule si fraze stereotipe si l-am lasat sa fiarba in suc propriu. Mai bine zis, in ,”Spuma de drojdie” — o bautura abia aparuta si foarte cautata de consumatori. Intr-un tarziu, fara nici o introducere, Ionel s-a pus pe confesiuni:
— Eu am iubit doua fete pana acum. Mai bine nu le-as fi iubit.
Acum doi ani, cu toate ca locuiam dintotdeauna pe aceiasi strada, am vazut-o parca pentru prima data. Era maruntica, bruneta cu ochi jucausi, luminosi, foarte neastamparati. Era exact cum mi-as fi dorit-o. Avea toate calitatile (pe care eu le apreciam atunci). Am facut cunostinta. Ne-am plimbat. Discutam de toate. Ce mai, ne-am indragostit. Doua saptamani nici nu stiu cum au trecut. Ne topeam cand ne apropiam unul de altul. Pluteam. Iubeam pentru intaia oara. Aceasta iubire nu tinde sa devina fizica sau sa se materializeze. Iubesti ansamblul si nu particica. Asa se face ca baietii sant. tandri,miscarile lor nu sant insotite de nici o vulgaritate. Nu-s tentati sa-si ,,probeze” iubita, fiindca o idolatrizeaza. Asa eram si eu.