Era intr-o luni pe la pranz. Militarii servisera deja masa si, asa cum era programul, cu totii au navalit buluc la scrisori. Teancul de plicuri era mare, promitator pentru fiecare. Speranta aveau cu totii. Si au si primit multi vesti de acasa, numai caporalul Ionel nu. Am plecat spre dormitor ca sa beneficiem de ,,timpul aflat la dispozitia militarului” si sa citim scrisorile primite. Cum am deschis usa, Ionel a sarit la mine si m-a prins de gat:
— Ce stii tu? — ma chestiona el.
— – ?!
— Spune odata ori iti crap capul! Vazand ca se intrece cu gluma, i-am aplicat un genunchi sub centura, eliberandu-ma din stransoare.
— Mai baiatule, daca ai innebunit du-te sa te tratezi! Credeam ca imi esti prieten, iar tu ma strangi de gat. Incepi sa ma dezamagesti. Credeam ca se poate conta pe prietenia noastra.
— Faci pe moralistul cu mine?! De ce nu am scrisori de la Tuni? E luni astazi, nu?
Atunci am inceput sa rad si pentru o fractiune de secunda am inchis ochii, pentru ca la redeschiderea lor sa observ ca pe langa capul meu a trecut un scaun cu schelet metalic ale carui picioare au lasat urme pe soba de teracota din spate. Nu mi-am imaginat ca o sa ajung la asta. M-am repezit spre Ionel si i-am aplicat o pereche de palme. El nu a schitat nici un gest. Plangea, iar printre lacrimi mi-a soptit:
— Animalule!
Eram total debusolat de purtarile contradictorii ale prietenului si camaradului meu, care-si schimba starile sufletesti de la o secunda la alta. Am inceput sa urlu la el:
— Ce dracu ai, mai Ioneleee?!
— Tu ma intrebi?
— Pai cine?
— Sa-mi spui, zice el si mai inversunat, de ce e luni si eu nu am primit scrisoarea de la Tuni?
— Mai Ionele, de unde Dumnezeu sa stiu? De unde sa stiu ce predispozitie are Tuni incat nu ti-a scris?
— Acum ma iei cu predispozitiile? Hei? Dar ai uitat ca nu au trecut nici doua saptamani de cand tu mi-ai declarat ca intr-o buna zi nu voi mai primi scrisori de la Tuni?
— A … Asta nu am uitat, dar eu ti-am spus asta din cu totul alte motive decat crezi tu.
— Si din ce motive, domnu’ sergent? Explicati-va, va rog!
— Ionel, eu cred ca si dragostea poate fi reprezentata printr-o curba sinusoidala, cu cresteri si descresteri. In cele treisprezece luni de armata, saptamana de saptamana, in fiecare luni tie ti-a sosit o scrisoare. Ei bine, ritmicitatea aceasta m-a pus pe ganduri si am ajuns la concluzia ca ori e ceva de ascuns in dragostea asta, ori nu e ceea ce ai crezut tu. Adica dragoste. Daca macar o singura data, una dintre scrisori ti-ar fi venit intr-o sambata sau intr-o marti, ori, ma rog, in orice alta zi, sau daca ar fi sosit doua scrisori din intamplare pe saptamana, atunci as fi fost sigur ca te iubeste. Atata contabilitate in dragoste mie mi se pare fatarnicie. Cand vrei ca baiatul sa fie linistit in privinta dragostei, atunci faci ce a facut Tuni cu tine. Saptamanal ii trimiti o scrisoare de dragoste. Totdeauna luni. Ca sa-ti adoarma constiinta. Unde lucreaza mintea atat de riguros, inima nu prea se mai poate exprima. Sper ca macar acum sa ma intelegi sau sa-ti intelegi dragostea.
— Si vrei sa ma faci sa cred ca tu esti strain de cele intamplate? Ca tu nu ai habar de asta?
— Ce sa stiu? Sau nu mai judeci normal? Nu santem impreuna de 13 luni? La masa, la program, la somn. Dar unde nu santem impreuna? De unde as avea eu mai multe stiri? Nu amandoi ne folosim de aceleasi surse? Si apoi tu stii bine ca eu nici nu stiu unde se afla Balanul, orasul care ti-a daruit gagica asta.
In acest timp, Ionel se schimba mereu la fata, ochii ii deveneau cetosi, privirea-i aluneca in abis.
— Daca zici ca tu nu stii nimic, eu ma duc sa vad ce-i acolo. Dupa cum a spus-o si dupa cum arata chipul lui mi-am dat seama ca e capabil sa plece. Pe el nu-1 mai interesa nimic. Atata-si dorea: sa stie ce-i acolo.