Nu-mi aduc aminte cati ani a bolit mama pe pat. E destul ca medicul nu avea voie sa vina sa o vada. Se spune ca atunci cand ti se inchide in nas o usa, ti se deschide undeva un geam. Foarte tarziu s-a deschis geamul asta pentru noi. Un fost colonel, medic militar, care din greseala altora, nu mai avea voie sa profeseze, venea noaptea la mama sa o vada. Uneori durerile ei erau atat de mari incat mergeam inca o data in aceeasi noapte dupa el. Si numai noaptea. Statea sub cimitir. Intrucat fostul medic militar era urmarit pas cu pas, nu prea avea acces nici la medicamente. Isi chinuia si el meseria, valorificandu-si cunostintele si preparand calmante din diferite ierburi. Totusi a reusit sa faca ceea ce altii au abandonat: sa redea un om familiei.
Dupa ce s-a putut da jos din pat, mama a umblat in tot satul, a strans semnaturi si a trimis o scrisoare presedintelui Prezidiului Marii Adunari Nationale I.G. Maurer, cerand reabilitarea medicului colonel. In urma unei anchete acesta a fost repus in drepturi si i s-a oferit conducerea spitalului din localitate. Faptul acesta constituia o mare izbanda in fata celor odiosi. Directorul scolii din localitate a angajat-o pe mama ca femeie de serviciu. Era umilitor, dar asta insemna o paine. Dupa ani de zile, pe cand directorul nu se mai afla in localitate, mama isi aduna adeverintele pentru anii de munca in vederea primirii unei pensii, dar a constatat ca in acea perioada nu figura pe nici un stat de plata. De unde-i dadea salariul directorul scolii nu am aflat nici pana azi.
Deci aveam o paine, iar cu marmelada, care nu ni s-a dezlipit niciodata de dinti, fiind unicul nostru dejun zi de zi, am mai dus-o o vreme.
Cum mamei ii era interzis sa-si bage mana in apa rece, spalarea dusumelelor claselor din scoala o faceam noi, copiii, in ,,admiratia” colegilor. Pe masura ce timpul trecea, erau tot mai multi cei carora le era rusine de modul in care s-au comportat fata de noi, fata de mama in mod special. Dar numai atat. De facut nu facea nimeni nimic pentru a repara o mare nedreptate. Regretau sincer, vedeti, ei erau sinceri, spuneau ca nu au inteles, nu si-au dat seama. Mama le multumea, iar viata isi continua cursul.
Cei ce au facut razboiul povesteau cat de grele fusesera confruntarile cu inamicul. Dar daca s-a terminat razboiul de ce simti nevoia ca si cu cei care nu-ti sant inamici sa te razboiesti si sa-ti condamni semenii la moarte? Cum poate cineva sau o societate sa-si condamne oamenii la moarte in timp de pace? La moarte prin inanitie. O fi fost si razboiul greu, dar si pacea era foarte grea pentru noi.
Vremea trecea. Ca sa putem merge la scoala, uneori trei din casa, alteori patru — eram atat de numerosi incat puteam constitui o organizatie de pioneri in familie, mama se straduia cum putea sa cresc vara un purcel, pe care in toamna il vindea ca sa ne poata cumpara carti, caiete si traditionalul trening si pantofi de tenis. A cumpara o carte de citit sau un atlas ar fi fost un mare lux, pe care noi nu ni 1-am permis niciodata. Pe atunci aveam o profesoara la limba rusa —limba rusa era obligatorie — profesoara care era basarabeanca, o femeie foarte uracioasa in relatiile cu elevii. Ei bine, ea, in putinele ei momente de bunavointa, vazand ca imi plac cartile si mai ales ca-mi lipsesc, m-a dus acasa la ea si mi-a daruit o carte de limba rusa. Tot ea m-a abonat la un fel de almanah al copiilor editat in U.R.S.S. Era aceeasi femeie care i-a spart capul fratelui meu mai mare cu penarul. Nu a stat decat doi ani la scoala noastra, intrucat sotul ei, ,,popa Tapu”, s-a batut in biserica cu celalalt preot cu care oficia, lovindu-se reciproc cu crucea si cadelnita de ieseau oamenii din biserica facandu-si semnul crucii si afurisindu-i.
Penita ce o infigeam in toc ca sa scriem cu cerneala costa doar 5 bani. Cu toate acestea nu de putine ori apelam la pana de gasca pentru a ne putea scrie temele cu cerneala. Daca mai punem la socoteala si faptul ca acasa aveam doar o singura masa la care ne faceam temele patru copii deodata, va puteti imagina cam cum erau facute acestea. Nu mai vorbim de amanuntul ca tocmai atunci cei mici — nescolarii cereau si ei tocul sau creionul.
,,Mai invarte, Doamne, roata inc-o data” — zice cantecul. Ea se va invarti, fii sigur, chiar daca nu in folosul tau, ea se va invarti. Nepotul preferat al mamei caruia ea ii ceruse o audienta, a iesit pe o alta usa cand ea a intrat in camera. Primise mai apoi o functie mai ,,apropiata de capacitatea” lui. Intr-o zi vine la noi sora mai mare a mamei si o cheama sa mearga pana la ea. Mama s-a dus.