După cum se ştie, recent, scriitorul Toma G. Rocneanu s-a prezentat în faţa cititorilor cu cea de-a patra apariţie editorială, care a coincis şi cu prima lansare de carte din acest an a unui autor băimărean. Este vorba de romanul “Prietenul meu Andrei”, o carte despre viaţa şi destinele oamenilor adâncurilor, altfel văzuţi de cum ne-a obişnuit mass-media să ni-i prezinte, în urma stupidelor isterii cu lămpaşe. Toma G. Rocneanu vorbeşte cu dragoste, dar şi cu detaşare obiectivă, despre această categorie socială, adeseori bătută de soartă, rareori, şi la propriu şi la figurat, văzând lumina soarelui cu bucurie. Minerii îi pot mulţumii confratelui lor, el însuşi un fost ortac, care vorbeşte despre ei şi din propria-i experienţă în domeniu, ce se întinde pe parcursul a vreo 40 de ani de trudă. Ca şi în celelalte volume apărute de-a lungul anilor post-decembrişti (“Destine conjugate”, “Tânjind după soare”, “Toduţ”) cea de a patra carte a sa, Prietenul meu, Andrei, este o însăilare de povestiri care pot fi luate şi separat, arhitectura de ansamblu neavând de suferit. Doar prin personajul principal, Andrei, care trece dintr-o povestire într-alta, autorul respectă regulile stilistice specifice romanului. Toma G. Rocneanu vorbeşte în cărţile sale mai mult despre viaţa sufletească, despre mediul specific aşezărilor minereşti, despre dragoste, despre fericire şi nefericire, adică despre mineri ca oameni, ca ori care alţii, cu destinele lor. Sigur, autorul nu este un artizan al cuvântului, nu-şi propune sau nu poate să fie un narator în proză. Câştigul este că prin multitudinea de întâmplări narate, cititorii iau cunoştinţă altfel despre oamenii simpli, aspri şi bogaţi sufleteşte totodată. Toma G. Rocneanu sau scriitorul cu perforatorul într-o mână şi condeiul în alta.
ION BURNAR