(septembrie 2001)

Ori ce întâlnire cu scriitorii „trecuţi” în Istoria literaturii române devine fascinantă. Şi dacă acest lucru se întâmplă la 9-10 ani de la război, emoţiile sunt şi mai mari. În întâlnirile cu M. Banuş, cu Eugen Jebeleanu şi Nicolae Jianu am explicat o parte din stările „acestea”, prin impactul produs de asemenea somităţi într-un sătuc de munte, unde viaţa nu era aşa de animată şi nici atât de pusă la punct cu vieţile mai marilor zilei. În acea perioadă, noutăţile nu erau numai oamenii, fie ei şi de calibru, ci şi cum arătau ei în raport cu noi care eram „îmbrăcaţi pe cartele” cu acel material albastru ultramarin cu dungi albe. Vă puteţi imagina cum ne uitam la Eugen Jebeleanu, care era îmbrăcat cu un sacou (denumirea aceasta pe atunci n-o ştia nimeni din sat) gri cu picăţele bej. Maria Banuş avea o tunsoare scurtă, de fetişcană, purta un costum cu taior de culoare verde carmin, care era şi mulat pe trup. O şi vedeam în faţa „ mesei verzi” impunându-le americanilor „obligaţiile” de pace.(În acea perioadă exista o luptă internaţională pentru „strângerea” semnăturilor pentru pace. Pictorul Camil Ressu chiar aşa şi-a întitulat o pânză. Exista certitudinea că pacea se putea câştiga – paşnic – exprimându-ţi voinţa prin acele semnături). În acele timpuri unul dintre scriitorii foarte cunoscuţi era Dan Deşliu, poet care s-a apropiat cu versurile sale de muncitori şi de luptătorii din rândurile lor: „Lazăr de la Rusca”, „Minerii din Maramureş”, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor, iar după ce a vizitat Rodna şi Valea Vinului a scris „Drumul spre cer”, un poem închinat ultimei femei miner care a murit într-un accident în mină. Spre deosebire de ceilalţi scriitori care ne-au vizitat satul, Deşliu era mai volubil şi-l puteai întâlni ori unde în sat, la bibliotecă, la piaţă. Era un tip curios şi ataşat de oameni. Într-o duminică a participat şi el la „porunci” (din geamul Primăriei se informa populaţia despre mersul ţării, legi apărute, fruntaşii şi codaşii şi alte lucruri de utilitate pentru săteni), ocazie cu care a făcut o oarecare trecere în revistă a politicii externe din acele timpuri şi aş putea spune că a fost ascultat cu gurile căscate. Nu se făcea ca un scriitor aşa de important şi popular să nu ne viziteze şcoala, aşa că s-a trecut la acţiune.
Deşliu era în acelaşi loc unde s-a aflat şi Jebeleanu, de unde ne-a povestit preţ de-o oră, lucruri din toate domeniile. Evident că era curios dacă noi îi cunoaştem opera. La Valea Vinului şi consătenii mei au avut cam aceleaşi probleme cu un motor fix (motor de submarin. Ca să vezi pe unde umblă), care „purta” uzina electrică, probleme ce le-au avut şi borşenii cu compresorul lor Reşiţa, despre care era vorba în „minerii din Maramureş” a lui Deşliu, condiţiile de lucru fiind asemănătoare în cele două cazuri. Noi nu l-am avut coleg pe Bulă, dar după ce discuţiile ardente s-au epuizat, s-a ridicat copilul unuia Colţa, care a participat la transportul motorului FIAT de la uzina electrică şi a pus ce-a mai la obiect întrebare de limbă română: „Tovarăşe scriitor, compresorul de la Borşa era mai mare ca Fiat-ul nostru?”