(marţi, 20 mai şi miercuri 21 mai 2003)
Pentru omul sănătos, când îi apare imaginea Spitalului pe retină şi constată că de fapt nu-i fotografie ci realitate, toate lucrurile primesc parcă o culoare plumburie. Spitalul, carul cu speranţe al oamenilor care-şi pierd capacităţile şi funcţiile propriului organism, oameni care odată cu pierderea unui segment al propriei sănătăţi, devin sceptici, apatici, deznădăjduiţi. El bolnavul, şi-a primit sănătatea de la Bunul Dumnezeu care-i deasupra lucrurilor, cine crede că un oarecare muritor, chiar dacă are pregătirea de medic, poate atenua sau înlocui ceia ce Cel Veşnic ţi-a răpit? Aceste înnourate gânduri te apropie de spital cu mare neîncredere, mai ales că în acest an mirosurile emanate de această întreprindere care-i spitalul te duc cu gândul la moarte decât la recăpătarea sănătăţii, mirosuri pe care mi-este greu să vi le descriu. Am făcut şi eu într-o zi, „pauza” necesară la un cabinet, după ce probabil au trecut în faţă „obligaţiile” fără număr şi fireşte fără ruşine. Îmi stătea în gând să-i spun doctoriţei senzaţia ce o ai când ai cel mai mic număr şi la ora 11 încă mai eşti la uşa dânsei. M-am gândit că aşi provoca o discuţie inutilă şi care să cauzeze neplăceri pentru acei care n-au avut onoarea să fie primiţi încă la consultaţie. Cuibărindu-mi nervii în mine, pe banchetele care sunt cum sunt, arată cum arată dar mai şi sună cum nimeni n-ar dori să audă, mi-am adus aminte de un alt cadru medical, pentru mine este, dacă doriţi, OGLINDA medicilor, sau ceia ce noi în credinţa noastră considerăm că este întradevăr un medic. Medicul respectiv, în momentele de spaimă şi deznădejde, a reuşit nu numai să-mi vindece băiatul, dar mi-a redat mie credinţa în actul medical şi prin aceasta şi o mare linişte sufletească, convins fiind că Prestaţia lui, a Domnului Doctor Man este actul medical pertinent şi salvator în acea situaţie Era într-o iarnă cu mai mulţi ani în urmă şi copilul meu , de numai doi ani a tras de pe flacăra aragazului un vas mic cu apă care fierbea. După această nefericită întâmplare, am luat copilul în braţe şi am alergat la urgenţa spitalului.
De aici am fost trimis la doctorul Man. Eram epuizat de spaimă, oboseală şi mă înnebunea faptul că pielea de pe gâtul copilului se defolia strat după strat şi mă gândeam cu groază că imediat o să-i rămână o gaură în gât, moment în care multe nu se vor mai putea face. Erau pe holul cabinetului doctorului Man peste treizeci de copii. Ca şi al meu şi ceilalţi urlau „ca din gură de şarpe”. Apoi mirosurile erau pe drept insuportabile. Erau copii cărora le-a putrezit pansamentul în ureche după operaţie din prea marea „grijă” avută de „părinţi”. Tot felul de scursuri, de fracturi, de infecţii, opăreli capuri sparte şi atotprezentele insistentele mirosuri pestilenţiale şi iar urletele copiilor.
A apărut un tip, lumea de acolo-i ziceau doctorul Man, care după o examinare exterioară a tuturor copiilor prezenţi, făcea aceasta după terminarea fiecărei consultaţii să vadă dacă n-a apărut un alt copil mai grav afectat la sănătate, pe care-l lua imediat în cabinet. Plânsetele copiilor uneori şi de dincolo de uşa cabinetului creşteau în intensitate, făcând aproape imposibilă desfăşurarea actului medical şi cu toate acestea dânsul îşi derula actul medical sub acel val de ţipete, urlete cauzate de dureri sau spaime. Mă uitam cu o curiozitate bolnavă la omul acesta, la doctorul care-şi făcea datoria, mai bine zis apostolatul, în asemenea condiţii de stresare psihică şi fonică. de neimaginat .pentru unul care n-a trecut pe acolo.
Admiraţia mea pentru dânsul a început nu numai în urma rezultatelor deosebite ale muncii sale, ci şi datorită faptului că în ceea ce atmosferă infernală, în care totuşi trebuia să execute actul medical, dânsul reuşea să capteze atenţia copiilor, săi capaciteze şi să le câştige încrederea cu care el rezolva multe probleme în meseria sa pe care o făcea cu atâta dragoste. Persoana dar şi personalitatea lui în ochii mei creşte algoritmic.
M-a fascinat modul şi calitatea actului medical făcut de dânsul în condiţiile mai sus expuse. În timpul cât îşi desfăşura munca, completa aceasta cu educaţia făcută părinţilor copiilor bolnavi dându-le uneori lecţii de conduită. Pentru a face aşa ceva este nevoie mai mult decât de calificare, este nevoie de dragoste infinită pe care s-o dispersezi în micii pacienţi, este nevoie de-un devotament inimaginabil.
Credinţa care domnia sa o avea în actul medical ne-o inspira şi nouă, reuşind să avem încredere deplină în el şi în ceia ce el ştie să facă. Mi-au revenit aceste secvenţe în minte când, trecând pe lângă un bărbat ce ţinea de mână un copilaş, acesta l-a salutat respectuos pa Doctorul Man, după care s-a ascuns după piciorul tatălui său. Doctorul l-a întrebat:
– Ce necaz aţi avut cu puştiul? Ce a trebuit să-i fac? N-am auzit răspunsul, dar ştiu că sunt copii pe care nici la frizer nu poţi să-i duci, d’apoi la un doctor care mai dă şi injecţii
Să ne trăieşti Domnule Doctor Man, omul care ştie a alina durerea şi a aduce fericirea, încrederea şi zâmbetele miilor de copii, redându-i sănătoşi familiilor şi vieţii!!!