– Mamă…! Mamă…!! Mamăăă…!!!
– Ce-i?! Ce s-a întâmplat ?!! De ce ţipi aşa ?!!!
– Ă…ă….. iartă-mă! Credeam că ai plecat deja şi nu mi-aş fi dorit să mai treacă încă o zi fără să discutăm nişte probleme. Pentru mine acest lucru este absolut necesar. Ştiu că în ultimul timp te-am cam dezamăgit, că nu am fost eu cel mai bun fiu, că aproape te-am epuizat “material “, poate şi psihic, că “am bătut nopţile“ şi toate videotecile din oraş, că am vizitat toate cinematografele şi pe aproape toţi colegii, în general, am făcut orice şi nimic, numai să nu stau pe acasă… Să nu ne întâlnim… să nu fiu obligat să-ţi dau nişte răspunsuri care, după părerea mea, nu erau nici cele pe care tu le doreşti şi nici cele care aş fi vrut eu să fie. Acum să nu crezi că-mi pun cenuşă în cap şi de mâine voi fi cel mai bun băiat ! Nu vreau să te mai dezamăgesc – dacă până acuma nu am reuşit s-o fac – dar am ajuns la un prag, la o barieră, la un zid, care îmi închid posibilitatea de a înţelege unele lucruri. Din aceste motive te solicit acum să mă ajuţi să pot doborî acest baraj psihic. Practic… îmi scapă ceva, ceva trece pe lângă mine, în acest scop am nevoie de ajutorul tău, de cunoştinţele tale, chiar acum şi în următoarele probleme..
– Unde ai văzut tu o mamă care să-şi înţeleagă greşit fiul? Dacă aveai ceva de povestit, puteai să-mi povesteşti mai simplu, fără atâtea introduceri. Sunt mama ta, nu?
– Ai perfectă dreptate. Numai că mă temeam, de aşa zisa “deformaţie profesională”, care face pe toţi poliţiştii sau, mă rog, detectivii ”să vadă” în orice om un suspect, medicii un pacient, iar tu fiind şi medic şi mamă nu aş fi vrut să mă vezi un mucos, un neîmplinit şi să-ţi pui şi întrebarea dacă nu cumva sunt bolnav ? De aceasta dată, m-aş fi simţit umilit ca eu să vin şi să-ţi spun problemele care mă frământă… puţin zis, mă rod şi tu să mă tratezi tot ca pe un puşti, când am nevoie de cineva, cineva care să-mi aprindă o lumină, o lumină, în bezna în care mă zbat sau cel puţin, să mă îndrepte într-un sens mai omenesc, să mă scoată din această nebuloasă…
– Vai de mine! I-ai făcut ceva Voichiţei !?
– Vezi mamă! Dacă era o problema aşa de simplă, îţi răpeam eu timpul? Timp în care puteai vindeca un sat întreg. Bănuiam că o să te grăbeşti şi asta te va face să nu mă înţelegi. Mi-e greu să “mă desfăşor” la comandă. Apoi, dacă mai eşti şi grăbită, mai bine nici nu încep, că n-am rezolva nimic.

– Sandule, vezi, acum tu te pripeşti! Este adevărat că primul meu gând “mi-a fugit” la prietena ta, la Voichiţa, de nu este cumva gravidă, dar dacă spui că-i altceva… poţi să-mi povesteşti liniştit, o să am răbdarea necesară să te ascult.
– Poate mă înşel! Dar simt în vorbele tale că încă tot prunc mic mă crezi .
– De unde atâta neîncredere, Sandule?
– Şti ce, mamă? Ca să facem abstracţie de mine, de persoana mea, de vorbele mele şi să-ţi spulber această reticenţă de a mă considera “pruncuţ” acum în prag de armată, prefer să-ţi povestesc întâmplările care mi-au provocat această stare sau, aşa cum obişnuiţi voi medicii să-i ziceţi, “şocul care a declanşat criza”, încercând pe cât posibil să las “eroii înşişi“ să vorbească, aşa poate mai cresc şi eu în ochii tăi.
– Dacă tu aşa vrei, Sandule, dai drumul, sunt numai ochi şi urechi.
– Prima întâmplare, sau povestioară – cum vrei să-i spui – s-a derulat cam aşa. Colegul meu Ştefan a scris o povestire la română, destul de drăguţă – aşa am găsit-o eu – în care istoriseşte o poveste de dragoste a doi tineri :
Ea era elevă, el student. Se cunoşteau de mult, mai bine zis “vorbeau” de mult şi întrucât se iubeau foarte mul, doreau să se căsătorească – erau fermi pe acest drum – de aceea, s-au decis să-şi ofere dragostea completă, adică nu numai sufletească, ci şi pe cea trupească, ei nesocotind acest fapt o abatere de la morală.
Băiatul fiind “căminist” a “făcut rost” de-o cameră, unde trebuia să aibă loc “nunta” lor. Hotărâţi, amândoi şi-au dat întâlnire la “cameră”, unde urmau să se bucure de tinereţea şi dragostea lor.
Poate că acest gând, gândul primului act sexual, la care urma să-i dea curs, poate vreun sentiment de vinovăţie, o face pe fată să vadă în privirile fiecărui bărbat o poftă care o “dezbrăcau“, o “preţuiau” …
Această stare, aceste priviri o şicanau pe fată, care nu numai că începe să creadă – după cum îi va povesti şi colegei de cameră –era convinsă, că de fapt bărbaţii la femei apreciază doar “formele” şi poate “locul plăcerii”, celelalte, restul, cum ar fi inteligenţa la femei şi, mă rog, tot ce ţine de demnitatea şi morala noastră, a femeilor, pe bărbaţi nu prea îi interesează, foarte puţin sau aproape deloc.
Băiatul a ajuns la cămin. Se pune la “şapte ace“ şi, cu caracteristica bărbaţilor pentru asemenea lucruri, se grăbeşte la camera unde îşi aşteaptă iubita. Gândurile lui, firesc, se învârteau la felul cum va fi viaţa lor şi mai ales tara aceasta grozavă, ei nu deţineau nici un fel de bază materială. Dacă în urma acestui act sexual ea ar fi rămas gravidă, familia ei ar fi reacţionat foarte dur, violent chiar, am putea spune.

De căsătorie încă nici nu putea fi vorba, până nu îşi termina facultatea, să aibă un serviciu, un loc unde să “pună capul”… mă rog… o situaţie care să le dea cât de cât o siguranţă… siguranţa zilei de mâine. Siguranţa ca şi “cuplul” lor să se poată înscrie în marea familie a ţării.
Acum… acum nu au nici ce mânca… Apoi faptul că iubita lui o să rămână gravidă, că ea ar putea să fie marginalizată, hulită, aşa cum “se obişnuieşte“ în asemenea cazuri… În afară de aceste lucruri, acest act sexual – într-o cameră împrumutată, inospitalieră – neavând nimic intim, nimic care să le facă o reală plăcere… Această „pornire a lucrurilor”, ar putea fi fulminantul unei căderi psihice şi morale, nemaipunând la socoteală problemele zilnice care-l mistuiau şi “îi băteau” moralul destul de jos… sau mai ştii?…S-ar putea ca această cameră inospitalieră, doamne fereşte, ar putea s-o treacă pe ea în rândul femeilor frigide, ceea ce i-ar ”frige” inima sa pentru toata viaţa… Asemenea gânduri i se învălmăşeau în cap, în aşteptarea ”momentului”…
În uşă se aud bătăi… Bătăi cu “cifru” prin care ea îşi semnaliza prezenţa, faptul că a sosit… El, ros de remuşcările care i-au răscolit fiinţa… nu îndrăzneşte să-i deschidă uşa… sta pe gânduri… stătea nemişcat… Apoi, în pas de felină, deschide geamul, sare în stradă şi fuge, fuge pur şi simplu. Aceasta era povestirea. După cum s-a derulat ea putea avea şi alte încheieri:
– fata vine să-i spună că nu consideră necesar, să înceapă viaţa sexuală, în asemenea condiţii;
– fata vine, îl găseşte deprimat, îl mângâie, îi alungă gândurile negre şi invocând banalul “fie ce-o fi”, i se dăruieşte;
– fata este de acord, dar o ”impresionează” în mod negativ inospitalitatea camerei; şi s-ar mai putea găsi multe alte posibile sfârşituri.
Fuga băiatului se poate motiva printr-un proces de conştiinţă:
– între persoanele care se iubesc ”aranjamentele” sunt excluse. Nu sunt fireşti;
– responsabilitatea lui e mai mare el fiind deja major;
– îi este frică că în actualele “condiţii” s-ar putea să nu fie capabil să facă ”faţă” situaţiei, lucru dezastruos pentru un bărbat, mai ales când partenera-i va fi soţie.
Ei bine, după citirea acestei istorioare şi cu posibilităţile ei de-a se încheia, lectură făcută în faţa colegilor de clasă, toţi băieţii, dar absolut toţi – 23 la număr – au exclamat un singur cuvânt: FRAIERUL. Cu alte cuvinte, lor nu le-ar fi “scăpat “ o aşa pleaşcă!
– E o optică, Sandule.
– Nu mamă… de ce te grăbeşti ? Doar mi-ai promis !