Şi când te gândeşti că totul a început de la o demonstraţie paşnică. Acesta a fost “momentul 13-15 iunie”. S-au solicitat din nou ortacii din Vale, care de această dată au făcut şi “ordine şi dezastre”. Mineriadele IV şi V au avut drept cauze refuzul primului ministru de-a se prezenta la ordinile lui Cosma în Valea Jiului. (cererile n-au fost formulate aşa, dar asta, s-a confirmat) Era vorba de nişte negocieri care nu conveneau liderilor sindicali. Cred că în acele momente Miron Cozma şi-a dat seama de puterea minerilor constituiţi în luptători. De fapt îşi dorea deja o funcţie în stat (poate că cineva să i-o fi promis-o deja). Considerând probabil că a aşteptat destul, a pornit din nou cu minerii spre Bucureşti. Băsescu (ministrul transporturilor de atunci) a blocat toate trenurile care treceau dinspre şi înspre Bucureşti, prin Petroşani. In Valea Jiului s-au făcut trei baraje să-i oprească pe mineri. Pe scurt trupele de poliţie conduse de gen. Lupu au luat bătaie şi Cozma se îndrepta victorios spre Bucureşti. Primul ministru de atunci, Radu Vasile, a acceptat să se întâlnească la negocieri cu “comandantul” Cozma. Întrevederea a avut loc la Mănăstirea Cozia. S-a căzut la pace şi minerii s-au întors la Petroşani. Ultima escapadă, ultima mineriadă, a avut motivul, că fostul premier de atunci, Radu Vasile, nu s-a ţinut de promisiune şi nici actualul nu se grăbeşte să le satisfacă pretenţiile. De această dată guvernul, a mobilizat şi armata alături de forţele poliţieneşti şi de abia au putut opri minerii la podul de peste Olt. De această dată au fost două bătălii adevărate, cu arme de foc nu numai cu cozi de tîrnăcop, în care de fiecare dată au încasat-o poliţiştii de la mineri. Au fost folosite tactici de luptă militare, învăluiri şi chiar luări de prizioneri. A fost război în adevăratul sens al cuvântului. La podul de la Stoineşti, forţele de ordine şi o unitate militară, conduse de Dudu Ionescu, noul ministru, (până atunci la “interne”era Dejeu) a pus capăt mineriadelor şi aurei lui Cosma care a primit 18 ani de puşcărie.
Am uitat să vă spun, că între timp Cosma a ”devenit” inginer şi spaima Văii şi a oricărui stadion pe care “jucau fotbal” petroşănenii. Unde mergeau fotbaliştii de la Jiul să joace,era “musai” de câştigat meciul altfel Cosma se enerva şi cu “un grup de băieţi” ciomăgea pe cine le ieşea în cale. O menţiune importantă este că minerii din celelalte bazine n-au participat la mişcările numite mineriade. La ultima şi mai puţini la penultima, au mai colaborat şi minerii din Oltenia, dar puţini numericeşte. Liderii din celelalte bazine miniere n-au putut opri elanul lui Cosma. De aceea e bine de ştiut că, de distrus au distrus tot mineritul fără discriminare şi fără alte motive plauzibile. Lor le erau suficiente mineriadele şi au fost suficiente după cât rău şi vînzoleală au făcut. După ce aţi citit aceste lucruri aici, când ultima “intrare“ a minerilor în Bucureşti se petrecea în 14 iunie ‘95, vă puteţi imagina cum se “construia” ţara pe care n-o puteam nici măcar apăra. Muncea cine mai avea conştiinţă şi în rest se “privatiza”care cum putea. Poate greşesc dar erau înscrişi candidaţi în alegeri la funcţia de preşedinte aproape 50 de persoane care se credeau îndreptăţiţi şi competenţi pentru cea importantă demnitate în stat.

De aceea zvonurile unor viitoare lovituri de stat, făcute cu oricine şi de oricine, erau reale. Ţara în acele zile era ca frunza în vânt. A fost cea mai instabilă perioadă din’89 încoace, o perioadă de teroare prin care au trecut nu numai bucureştenii ci toată ţara. Poate cineva să zică: ”ce spui domnule ? Exagerezi”. Nu-i aşa. La prima mineriadă, se estimau circa 15 mii de mineri transportaţi cu trenurile de la Petroşani la Bucureşti. La ultima, au plecat din Petroşani circa trei mii de mineri şi în Râmnicul Vâlcea erau peste nouă mii de combatanţi. Dacă ar fi ajuns în Bucureşti, se estima că ar fi fost circa patruzeci de mii, oameni predispuşi la rele, uşor de manipulat şi folosit, chiar într-o lovitură de stat. Aşa putem spune: ”răsturnarea guvernului n-a mai avut loc”.
Erau deja partide care “îşi frecau mâinile” de bucurie la gândul sosirii acestor forţe în Bucureşti, de pe urma cărora politicienii aveau doar de câştigat. Probabil n-a fost să fie. Şi cum n-ar fi român acel care nu ştie a face haz de necaz, vă prezentăm câteva “perle” scoase cu ocazia”descălecatului minerilor”
– Mitică, ce s-a întâmplat în defileu ?
– Nimic domnule ! Un “Lup” a fugit de “cârtiţe”.
În autogara Piteşti:
– Domnule, cum pot ajunge la Bucureşti ?
– Cu autobuzele noastre, sau…cu minerii.
După evenimentele de la Costeşti ( unde poliţiştii au suferit o ruşinoasă înfrângere) Academia de poliţie face înscrieri la profilul …mineri.
La un bilanţ în poliţie: ”Vă prezint pe căpitanul Deşelatul, care a participat la perfecţionarea “dată” de mineri pe dealul Costeşti”

* * *

Ion a fost externat din spital după vreo trei săptămâni, cu un car de indicaţi şi dacă ai lectura biletul de ieşire, după câte se scria în el, nu ţi se mai permitea să trăieşti, dacă nu poţi să trăieşti în opulenţă. Avea nenumărate gânduri la care nu intuia încă nici o rezolvare şi medicii i-au umplut capul cu ”de-ale lor, iar el, nu încăpea de-ale sale”. Vecini şi prieteni-l mai vizitau, dar problemele sale i se tot amplificau. Era apatic, necomunicativ, ursuz. Printre cei care nu se lăsa ”impresionaţi” de mofturile lui şi-i dădea ajutor constant era Nelu şi o vecină, care şi ea văduvă de miner. Irina, că despre ea vorbim, căuta să îndrume copiii în treburile casei, atât de necesare, dar care nu se terminau niciodată. De fapt, spălatul hainelor şi mâncarea, ori femeile nu ne vând aceste secrete, ori bărbaţi trebuie s-o ia de la început cu aceste operaţii. În acest context, Irina a devenit o prezenţă permanentă în casa lui Ion. De fapt ea singură fiind, nici nu prea avea cine ştie ce treburi pe la casa ei. Copiii n-a reuşit să aibă, dacă Viorel, soţul ei, a fost strivit de-o coptură la trei luni de la căsătorie. Era una dintre cele mai tinere văduve de pe Valea Roşie.(ca o ciudăţenie aproape fiecare mină avea câte o „Vale Roşie).

Copiii lui Ion s-au acomodat repede cu prezenţa Irinei, cu ajutorul şi sfaturile ei şi o căutau ei pe ea dacă cumva aveau mai multă treabă şi Irina încă n-a sosit. Aşa că firesc, uneori a mai rămas şi peste noapte. Nici nu-şi mai aduc aminte exact când şi cum s-au derulat lucrurile. Toate începeau să-şi între în matcă. Pe Ion doctorii nu l-au ”reparat” chiar aşa cum au intenţionat şi la ieşirea din spital, l-au trecut în pensie de boală. Poate a fost un… noroc, poate n-a fost să fie. A auzit că pe toţi ortacii lui, care au fost reangajaţi, i-au dat afară cu explicaţia că: ”de aceea le-a dat ordonanţa 22 că nu mai au nevoie de ei. Acum şi-au dat seama că în cele 5-15 salarii care li s-au oferit, era inclus preţul anihilării calificării din minerit. Nemaiputând lucra în minerit nu mai aveau nici calificare. Şi acest lucru era valabil şi pentru ingineri, maiştri sau tehnicieni cu profesie de minerit. Ţi-au dat zece salarii…şi te-ai trezit…în faţa vieţi, numai că nu mai erai la vârsta la care ai început calificarea sau studiile de specialitate. Aşa o mârşăvie pe aceste plaiuri nu s-a mai pomenit numai la Reforma Monetară din ’52, când duceau oamenii sacii cu bani să-i schimbe la bancă şi le schimba doar 500 lei, restul se confisca (valoarea acelor bani era un salariu mai bun. Pâinea era 4 lei). Acum şi-au dat seama de adevărata faţă a celor ”aleşi” de ei pentru a le apăra interesele. Era clar că li-se dorea dispariţia totală. Cine se apucă la 30-40 de ani de o nouă profesie şi cât vei ”funcţiona” în ea. Vei reuşi, măcar să lucrezi atâta, să poţi câştiga, cât să-ţi plăteşti banii daţi la cursuri ? Vei adăuga ceva ani în cartea de muncă din noua ta profesie ? De la ce vârstă crezi că vei reîncepe lucru ? Mai ai puterea necesară abordării ei ? Care profesie este prima care urmează să fie anihilată? Nimeni nu manifestă vreo curiozitate în acest sens. Partidele de acuma criticau PCR-ul că au dat decizi prin care se anihilau oameni, personalităţi. Oare care-i diferenţa între ce au făcut comunişti şi Ordonanţele de acuma. Atunci era dictatură de aceea se proceda aşa, acum este democraţie şi se procedează…tot aşa. Doar oamenii care ne conduc s-au schimbat, în rest nimic, gândea de unul singur Ion.
Într-o bună seară, sătui de puşcături şi sex, care abundă în filmele americane, de fapt cam asta-i tot ce prezintă în filmele lor, probabil sunt făcute pentru reduşi mental şi preluate de posturile noastre de televiziune, au stins televizorul şi s-au pus la culcare. Dormeau deja, când parcă prin somn se continuau pocnetele puştilor din film. În buimăceala somnului şi prelungirea filmului, se distingeau nişte sunete mai seci. Ion ca orice convalescent nu-şi mai dorea somn, dar fiind numai de atunci aţipit, era încă buimac. Cu toate acestea şi-a dat seama că este cineva la uşă. Şi-a “tras” cizma din gips după el până la uşă, căutând din priviri cârja. „Afara” nu era prea luminată, aşa că n-a putut deosebi nimic deocamdată în uşa deschisă, ce fel de arătare-i acolo, până când a văzut-o în dreptunghiul uşii. Era o fiinţă firavă la trup, o umbră.
– Ce vrei ? se adresă Ion, arătării.
– O gură de apă, îi răspunse arătarea
– Până acuma nu ţi-a dat nimeni o gură de apă ?
– Nimeni.