A luat-o pe Oana deoparte , datorită faptului că şi-a dat seama că nu-i capabil să-şi atragă toţi copiii ortacului de partea lui.
– Oana, mai sunt încă multe probleme de rezolvat. Tu fiind fată, nu te încrede deocamdată în bărbaţi, pentru ca ei să nu profite de situaţia în care sunteţi şi apoi de tine. Eşti fata ortacului meu, sunteţi familia lui, o să am eu grijă de voi ca şi de ai mei. Tot ce vă va trebui şi eventual ce vă interesează pe voi, o să te anunţ eu şi dacă este necesară prezenţa unuia dintre voi acolo, tot eu o să vă anunţ. Celelalte lucruri vor veni prin stăruinţa mea. Ai grijă de frăţiorii tăi, staţi tot timpul împreună şi cred că n-ar fi deplasată o preocupare mai mare pentru casă şi şcoală. Mâncarea de prânz, te duci cu un frăţior şi o primeşti de la cantină, de la tanti Saveta. Te du cu vase, mă lămuresc eu cu ea despre treaba asta. Aveţi grijă de voi şi cu şcoala, nu ne târguim. Înţelesu-m-ai ?
– Desigur.
– Atunci e bine. Mă duc să-mi văd puţin şi de treburile mele. Pe drum Nelu se gândea că Ion “şi-a lăsat nevasta”, ca să nu zicem c-a alungat-o. În alte familii, dramele şi chiar tragediile familiare se derulau zilnic. In familia lui Gheorghe, soţia sa Mira, după atâtea lipsuri şi necazuri a făcut infarct şi a murit .Medicii spuneau că femeile nu prea suferă de asemenea boală. Se zicea, dar se pare că nici ea n-a suferit. A murit imediat. Pandele parcă şi-a băgat capul în butoi. Bea ce are şi ce n-are.. Acum mai are doar alocaţiile copiilor. Cumpăra câte o sticlă de spirt, o făcea votcă. După un timp, votca se transforma în rachiu alb. Ajungea la aceste “specialităţi” deoarece pe măsură ce bea “scotea aerul din sticlă” cu ajutorul apei. În final bea apă din acea sticlă în care cândva a fost spirt. Apoi începea circul care însemna pentru cei din casă, că trebuiau să-i aducă o altă oiagă. L-au dus la dezintoxicare. Apoi a venit acasă, dar… minuni nici doctorii nu pot face. Povestea a ţinut puţin şi din nou familia “a trecut pe pâine unsă”. Apoi au început împrumuturile care nu mai puteau fi returnate. S-au înmulţit şi datoriile la Asociaţia de Locatari, apoi nu se ştie unde au dispărut şi le-a pierdut urma. Nimeni nu ştie unde-s, ce mai fac. Casa le-a fost vândută la licitaţie. Apoi familia lui Mihuţ, cam tot prin aceste faze a trecut. Boitor n-a rezistat ”la aşteptare”. A pus mâna, a furat şi a întrat în puşcărie.
Profesia noastră-i în desfiinţare. Vina aceasta, care-i a societăţi, deoarece ei şi-au propus acest lucru, “să ne desfiinţeze” şi încă foarte repede. Să nu mai fie mineri, să nu mai fim şi noi oameni. Aşa unii dintre noi în final au decăzut pe scara societăţii, a oamenilor, transformându-se în neoameni. Se pare că acesta a fost preţul, care cu toate că se schimbă fel de fel de guverne, această acţiune se menţine într-o înţelegere tacită.
Există şi un început. Trist este că atunci când s-a pornit asemenea lucruri, nimeni nu prevedea un asemenea deznodământ, o asemenea perspectivă fără viitor pentru acest tip de oameni, şi astfel de meserii. Ceea ce numesc unii varianta „B”, n-a existat niciodată pentru mineri, pentru oamenii adâncurilor.

Era prin ani ’80 când Exploatarea minieră Cavnic a luat Ordinul Muncii Cl I pe ramură. Pe atunci un miner aducea statului un venit net anual de 70-100.000 de mi lei. Adăugaţi acestei cifre cele patru de zerouri pe care Isărescu vrea să le taie actualelor bancnote şi veţi avea concret ce însemna atunci randamentul unui om din minerit. După acele vremuri, datele privitoare la producţii şi randamente în întreaga ţară, au devenit incerte, datorită faptului că Ceauşescu personal hotăra “cât s-a făcut şi cât nu s-a realizat” din plan. Aceste “hotărâri ştiinţifice şi înţelepte” permiteau conducerilor exploatărilor să penalizeze pe fiecare angajat cu cifra ”trimisă” de la Centru, sau poate cu alta, ceva mai profit şi pentru ei.
Din acel moment nu s-au mai putut controla nici realizările muncitorilor, dar nici furturile care se făceau sub acoperirea ”procentelor” şi pe care nimeni nu le putea controla sau cere vreo verificare, fără “a fi luat în vizor”. Numai pe linie politică se puteau “influenţa” şi numai dacă funcţia îţi permitea “să dai indicaţi”.
Prin anul ’90, Ion Iliescu face un apel: clasei muncitoare, minerilor din Valea Jiului şi tuturor oamenilor muncii din ţară şi din Bucureşti, să vină şi să apere “cuceririle revoluţionare”. Era vorba de-a contracara un grup numeros de cetăţeni, intelectuali, cântăreţi, unii membri ai partidului ţărănesc, alţi, ce vor forma Alianţa Civică, care au iniţiat forma de protest “cazându-se” la km O din Bucureşti şi nu doreau să elibereze centrul Bucureştilor, dacă nu se respectă punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara. La acel punct era stipulat că membrii din fosta conducere a PCR, să nu aibă dreptul cinci ani să fie aleşi în funcţii de conducere. Ori în fostul CPUN majoritatea erau ”foşti”. Ţara întreagă era de acord cu Proclamaţia de la Timişoara. De fapt tot ce s-a elaborat acolo se bucura de un respect necunoscut până atunci la noi. Timişoara a fost sub teroare, a fost primul oraş ”liber de comunism”. În “insula” formată în Piaţa Universităţi, sub diferite motive s-au adunat şi foarte mulţi răufăcători, care acţionau şi ţineau sub teroare o bună parte a populaţiei din Bucureşti. Uni spun că aceşti indivizi ar fi fost infiltraţi, alţi că aceasta era “calitatea” protestanţilor. Cert era că în afară de faptul că centrul capitalei a devenit WC public, borfaşii au început să treacă la organizare şi atacurile lor să fie tot mai multe şi mai bine concepute. Erau foarte numeroase chiar şi ziua şi greu de contracarat de către populaţia civilă şi oamenii de ordine. Conducătorii protestatarilor, dacă la început s-au bucurat că li s-au îngroşat rândurile, acum au simţit că situaţia aceasta, le-a scăpat de sub control. Erau depăşiţi la toate capitolele. Protestul declanşat cu ţeluri măreţe, s-a transformat într-o debandadă şi fapte nelegiuite, creând un sentiment de nesiguranţă pentru bucureşteni şi chiar pentru ţară, deoarece şi în alte localităţi, unii au început să ”copieze modelul”. Acestei bube i-a venit vremea să fie extirpată. Ar fi fost bine pentru protestatari dacă de la început şi-ar fi verificat “aderenţii” înainte de-ai scăpa din mână.

Nu era rău dacă protestatarii erau ei înşişi mai bine organizaţi, deoarece în acel moment, în ţara noastră era “primul exerciţiu democratic” şi ei n-au putut conduce şi controla această acţiune ce ei şi-au propus-o şi era bine susţinută de populaţie, în faza de început.
Împotriva lor, a acestor adunături, a solicitat Iliescu, să se mobilizeze toţi muncitorii, minerii, deoarece lucrurile tindeau să ia o turnură proastă, incontrolabilă. Martori oculari povestesc, că acele cohorte de mineri care s-au pornit din Valea Jiului, au fost stopate la Băneasa, unde “nişte tovarăşi” care se aflau deja acolo, s-au îmbrăcat în ţoalele de lucru ale minerilor. Un alt martor spune că un alt detaşament executa aceiaşi comandă şi în Portul Olteniţa. Aici în afară de persoanele amintite, domnul General Voinea, ca martor în “procesul mineriadelor” confirmă acest lucru în 30 iunie 2000. După împrăştierea, arestarea, plătirea unor poliţe (Pe Coposu l-a “furat”Petre Roman cu un TAB pentru a nu fi linşat) la deputatul Raţiu i-au făcut debandadă furându-i până şi papioanele, câţiva şefi de ziare s-au trezit cu capetele bine ciomăgite. Erau adrese care evident nu le deţineau vagonetarii şi minerii din Vale. La Institutul de Geologie au distrus Muzeul mineralogic (acest lucru a fost gafa celor care au organizat mineriadele. Pentru mineri florile de mină sunt mai presus de medaliile noastre). Apoi i-au pus pe mineri de au spălat Piaţa şi au plantat flori. Au mai fost încercări de “recucerire” a Pieţii, de către diferiţi oameni, împinşi de unii s-au de alţii, dar nu s-a mai putut realiza, ceea ce câteva luni de zile s-a numit „Zona liberă de comunism”.
La aşa ceva au participat minerii din Vale. De fapt prima mineriadă a fost pe 12 ianuarie’90 când Iliescu a simţit că ţărănişti i-ar putea “fura felia”. Atunci a făcut prima oară apel la mineri. Ţărănişti dacă au văzut aceste “manevre minereşti”, au ştiut sigur că atâta timp cât sunt mineri în ţară, Iliescu va avea o armată a lui, loială lui, în afară de armata regulată care a mai şovăit, a mai greşit. Atunci li s-a hotărât soarta celor aproape 250000 de mineri. „Vor fi desfiinţaţi”. Şi cum au luat puterea în ’96, noul guvern, s-au pus pe treabă. S-au apucat să desfiinţeze mineritul. Constanţi fiind, pragmatici erau, au reuşit… La mulţi nu le pasă de ei, de mineri, fiindcă: ”s-au legat la cap fără să-i doară”. Chestiunea mineriadelor nu s-a încheiat cu atât. ”Capul” lor, capul care-i mâna şi-i aduna la ordin, era un tehnician miner, unul Cosma Miron, dar s-a dovedit că el era păcurarul, baciul era altul. La prima mineriadă Cosma îl soma pe generalul Chiţac, care avea specialitatea chimie, pe atunci ministru de interne că: ”de nu-i capabil să facă ordine în ţară să-şi dea demisia şi atunci vor face minerii ordine” Chiţac a promis lui Cosma că aşa va face. Intr-o sfidare greu de crezut, Cosma a fost şi la Palatul Parlamentului (de atunci, astăzi proprietatea Partiahiei României), s-a aşezat pe locul premierului, apoi pe cel pe care stătea Ceauşescu şi în general dădea impresia că ”ţara-i la picioarele lui”. S-a “retras cu greu”din Bucureşti.
Următoarea mineriadă s-a desfăşurat în urma atacurilor concentrate a unor bande care în “disputele directe” cu poliţia i-au pus pe fugă pe poliţişti. Apoi le-au incendiat autobuzele şi în final au dat foc Ministerului de Interne. Mare ruşine. Indivizii au furat arme şi multe altele, care se vor descoperi mai târziu.