Era bine că nu au abandonat de tot şcoala şi era foarte bine că ei s-au hotărât să continue. În acest context parcă şi sărăcăcioasa lor casă, a început să fie parcă mai prietenoasă. Pe nesimţite, cumpărând azi un scaun, mâine un pat, se reîntregea inventarul şi începeau din nou să se simtă “acasă”. Aveau iar unde să doarmă, nu mai erau obligaţi să se tologească de-a valma pe jos, pe tare şi în frig. Şi cum obişnuia să zică Ion, deja şi-a “găsit” cuiul unde să-şi atârne pălăria. Aceste gânduri îl însoţeau pe tatăl copiilor, în această dimineaţă mergând spre mină. Parcă şi câini maidanezi îl acceptau, nu-l mai hărţuiau dimineaţă de dimineaţă, cum le era lor joaca.
În abatajul în care acum lucra Ion, dădeau 8-10 găuri la două, trei, zile. Apoi le puşcau şi din ele obţineau circa treizeci de vagonete de minereu. Uneori mai mult alteori mai puţin. Depindea foarte mult de modul cum se profila pilierul care le sprijinea tavanul lucrării minere, până când umpleau cu rambleu (piatră) golul excavat. Materialul rezultat de la ultima puşcătură l-au evacuat. Urma ca din nou să se apuce să găurească alte câteva găuri. Era bucuros că ”trăieşte iar”, că era aşteptat acasă de prunci. Că din nou era om în lumea aceasta, că părerea lui era ascultată, cântărită. Cu alte cuvinte conta şi el ceva în astă lume. Lucrurile se aşezau în făgaşul normal şi viaţa şi timpul mergeau înainte. Poate toate ar fi fost senine, i-ar fi dat o mai mare bucurie, dacă ar fi avut măcar o singură ştire despre mama pruncilor săi.
Cu gândurile şi dorurile acestea, îşi pregătea perforatorul pentru a face găurile necesare muncii din acea zi. S-a apucat să găurească. Lucrurile mergeau bine. Capacitatea lui la efort, nu mai era cea de altădată, dar parcă avea puţin antrenament şi se descurca destul de bine. Terminând o gaură, a mutat sculele pregătindu-se pentru a da următoarea gaură. Moment în care se împiedecă în furtunuri şi Tampella, perforatorul lui de treizeci de kilograme îi cade pe piciorul drept. Oricât de repede au sărit ortacii în ajutorul lui, piciorul i-a fost rupt. Ion icnea de durere. Apoi a leşinat. S-a trezit din leşin doar la spital, într-o cameră care avea de “pereţi” doar nişte cearşafuri. În jurul patului său, plângeau copiii lui. Ion se uita la ei cu ochi străini şi abia acum a observat că le-a mai venit rumeneala în obraji după anii de foame prin care au trecut. Uitându-se cu drag la ei, aici înşiraţi în jurul patului, s-a bucurat că are o familie numeroasă şi copiii lui erau copii simpatici. Îi părea rău că-i necăjeşte cu accidentul lui, că sunt nemângâiaţi. Cu toate că nimeni nu a greşit voit, copiii nu-şi puteau da seama de ce trebuie să sufere atâta lume. Cât erai copil era simplu. Făceai o boacănă te altoia, plângeai… Acum nimeni n-a făcut nimic, dar plâng toţi. Toţi sunt supăraţi şi-i greu de intuit când se vor termina supărările. Ion a încercat să-i mângâie pe cap. O durere cruntă l-a liniştit. S-a uitat acolo unde ştia că ar fi trebuit să-i fie piciorul. Locul era acoperit şi se vedea doar o pată mare de sânge. Tot atunci a realizat că nu se poate mişca de la brâu în jos. Se simţea ţeapăn. A încercat să se mişte. Durerea i-a fulgerat fiinţa.

Ar fi urlat cu toată puterea ce-o mai avea, dar îi era ruşine, dar şi teamă să nu-şi sperie mai tare copiii. Lividitatea feţei “n-a scăpat” Oanei:
– Ce-i tătucă ?
– Îm…m…mă cearcă şi pe mine durerile. Fata a cerut ajutorul unei asistente dar Ion a leşinat deja. Asistenta i-a lămurit că-i mai bine dacă l-ar lăsa în grija lor deoarece are nevoie de odihnă şi linişte. Întâlnirea cu ei i-a creat emoţii. Copiii fără nici-o tragere de inimă au părăsit spitalul. Pe drum se sfătuiau ce să facă acum. Ce se va alege de ei. Cum le va fi viaţa după accidentul tătucului. Din câte au auzit, din discuţiile purtate de medici, tatăl lor ar putea rămâne fără piciorul drept, piciorul zdrobit în accident.
– Ziua bună copii, spuse fostul ortac al lui taică-său, Nenea Nelu, care acum era preşedintele Ligii Sindicale a minerilor. Copiii îşi vedeau de drum ştergându-şi ochii-nlăcrimaţi. Nelu fugii după ei şi-i opri.
– Dar ce aveţi copii ? V-am supărat eu cu ceva ? Încercă o discuţie cu ei, el fiind proaspăt sosit de la “negocierile de salarii”şi nu era în temă cu accidentul lui Ion. Copiii au început iar să plângă şi printre suspine încercau să-l lămurească pe Nea Nelu de necazul ce s-a abătut asupra lor şi a tătucului lor. Pe Nelu îl cutremura povestea copiilor, cu atât mai mult cu cât el venea radios de la ”negocieri” şi accidentul acesta l-a bulversat îngrozindu-l. Poate dacă informaţia ar fi venit din altă sursă, nu l-ar fi marcat atât. Aşa…şi chiar unuia dintre prietenii lui?
– Şti Nene Nelule, noi (şi se uită la picioarele lui) şi dumneavoastră şi alţi oameni, avem două picioare, dar se poate ca de acum tătucul nostru o să aibă numai unul! Şi jalea cu care s-au pus pe plâns copiii îi încrâncena carnea pe el.
– Cum aşa copii ?! Ştiţi ce, mergeţi voi acasă că eu mă duc la spital. Ajuns lângă fostul său ortac, a aflat că pe-o porţiune de vreo şase centimetri nu mai are oase ci numai ţănduri de oase. Nelu se gândea că tare rău l-a bătut Dumnezeu pe omul acesta, dacă va trebui să-şi crească copiii numai într-un picior. Nu-şi putea imagina cum ar putea Ion să facă faţă vieţii, creşterii copiilor, stând într-un picior. Ori şi mai rău, lucrând într-un picior.
Nelu s-a dus cu mari speranţe la Medicul şef şi i-a “ilustrat” cât de mult l-a chinuit viaţa pe acest om, care acum este accidentat în secţia dânsului. S-ar putea spune despre el continuă Nelu, nu că-şi ”trăieşte viaţa” , ci că-şi “chinuieşte zilele în viaţa aceasta”. Nelu l-a rugat apoi pe medic, să facă tot ce poate pentru a-l reda întreg pe acest tată cu atâţia copii, încheind:” Domnule Medic şef, dacă ar avea o altă muncă, o altă calificare poate n-ar fi atât de groaznic, dar miner într-un picior încă n-a văzut nimeni pentru că nu-i compatibilă profesia aceasta, cu asemenea handicap”.
– Domnule Nelu cu copiii lui am discutat. O primă operaţie s-a făcut deja, dar problema încă nu-i rezolvată. Nu ne putem pronunţa că va pleca pe propriile picioare din spital. De aici discuţia s-a continuat în termeni medicali-mecanici, cu tije, şuruburi, şi-un întreg arsenal feros.

Din toate variantele şi metodele expuse de medicul şef în cazul lui Ion, lui Nelu i-a rămas în memorie un singur cuvânt: transplant. Şi modul cum intenţiona să-l efectueze era promiţător şi aproape sigur, în cazul lui Ion.
– Transplant aţi spus ? obtură Nelu discuţia.
– Da, se poate înţelege şi aşa.
– Fiţi amabil, credeţi că aceasta va fi soluţia în cazul lui Ion ?
– Ar putea fi una din soluţii. Sunt şi aici oarecare probleme. Prima problemă în acest caz este de timp. Vindecarea lui poate avea o extensie de trei la şase luni Probleme de respingere a organului grefat, în acest caz sunt rare. Dar ar putea fi şi o mare reuşită.
– Totuşi v-aş ruga să aprofundaţi puţin. Mai concret, cum v-am putea ajuta noi pe dumneavoastră. Ce am putea face noi ortacii lui, ca acest om să fie redat acelor care au mare nevoie de el, copiilor. Medicul Şef, mai pe îndelete, folosind mai puţini termeni tehnici, i-a expus cum o să facă aşchii osoase din unele oase luate tot de la Ion, care vor fi grefate în porţiunea lezată. Explicaţiile “pe limba profană” a avut darul să-i facă lui Nelu pielea ca pe găină. A înţeles că oasele vor fi numai de la Ion, dar de sânge este nevoie acută. S-a bucurat nu numai că există dorinţa din partea Corpului Medical să-l “pună în picioare pe Ion”, dar şi că au încetat explicaţiile medicale care i-au încrâncenat carnea pe el. Era chiar fericit că Ion va fi capabil să fie într-adevăr tată pentru copii lui, nu numai pe hârtie, nu numai ca obligaţie, ci aşa cum trebuie, cu toate îndatoririle ce-i revin. Nelu de la spital s-a dus acasă la Ion, la copii lui Ion. A stat cu ei o bună bucată de vreme, cu toate că, copii nu vroiau să converseze aproape deloc cu el. Chiar şi aşa le vorbea, îi îndruma, ştia că numai aparent copii nu-l ascultau, el şi-a dat seama cât de dor le este să audă voce bărbătească în casă. Ce mult le lipsea tatăl, părinţii…
Nelu începea să le expună, dar Doamne ce greu era să discuţi cu copii termeni economici şi sindicali, că în acest moment roata săracului, roata necăjitului s-a întors oarecum. În afară de faptul că Ion a căpătat slujbă, şi-au mai dat seama şi alţii şi aici e vorba de acei care ne conduc, că ne munca nu duce oameni la bunăstare ci la fapte antisociale, uneori imprevizibile.
– Da şi atunci de ce se accidentează oamenii ? sări pe el Sănducu.
– Vai dragii mei, aici sunt mai multe de spus şi conlucrează mult mai mulţi factori. Tare mi-e teamă că voi nu mă veţi pricepe…
– Ar fi bine dacă nu ne a-ţi crede aşa de proşti. Am învăţat şi noi destule. De fapt Nea Nelule, eu cred că dacă un om A ÎNVĂŢAT SĂ RABDE DE FOAME, a învăţat destul de multe. Şi dacă tătuca nu va mai lucra, de unde om avea bani să-i plătim spitalul. Atunci nu numai că va trebui să lăsăm şcoala definitiv, dar va trebui să şi lucrăm. Pe Nelu explozia de sinceritate a copilului l-a făcut din sfătuitor un sfătuit, aducându-l din nou la crudele probleme sociale apărute în familiile de mineri, în urma masivelor disponibilizări din minerit. Era convins că problemele acestea trebuiau rezolvate în altă parte şi de către alţi.