Timid şi deznădăjduit a pătruns în atât de familiara incintă a minei. Se simţea ca şi cum şi-ar fi văzut casa părintească după mulţi ani. Îl revitaliza. Era jenat şi se simţea stigmatizat de privirile mute ale ortacilor “nepoftiţi” la lucru. Cu sufletul strâns şi c-o teamă de neexplicat se uita la grupul disperaţilor de dincolo de poartă. A mulţumit Celui de Sus că n-a uitat de faptul că-l aşteptau acasă copiii flămânzi. De acum şi ei vor avea îndestulare. Grupul de la poartă, ca prim gest de resemnare, au stins lămpile, apoi docili şi tăcuţi s-au dus spre casele lor, în care nu-i aştepta nimic atractiv, nimic liniştitor. Şi de această dată “li se propune” încă o vacanţă.
În timp, în diferite momente ale istoriei, breasla aceasta a minerilor, nu odată au dat ajutoare incomensurabile când Ţara o cerea. Au aceşti oameni au un adevărat cult al liniştii în ţară. Datorită faptului că ei de acolo…de unde muncesc, nu-şi pot ajuta familiile în vremuri de restrişte. De aceea sunt capabili de ori ce sacrificii pentru aş proteja familia şi a o şti în siguranţă. Nu de puţine ori au luptat pe două fronturi pentru acest deziderat. Pe un front stăteau cu puşca în mână, iar din subterane scoteau minereurile sau cărbunele de care Ţara avea atâta nevoie. În aceste zile în care sunt umiliţi, marginalizaţi, desconsideraţi, nu sunt puţini aceea care-şi aduc aminte de o vizită de lucru a lui Gheorghiu Dej în Valea Jiului, când regimul era popular şi evident că şi minerii aşteptau o salarizare mai bună şi alte facilităţi prin care să li se demonstreze că-i un guvern al poporului. Gheorghiu Dej cunoştea aceste pretenţii, reale de altfel. Cum s-a simţit omul acela când a rostit asemenea vorbe: “Stimaţi tovarăşi mineri, ştim cât de grea vă este munca în subteran (şi el era electrician la acea vreme), ştim câte greutăţi aveţi cu locuinţele, cu câte necazuri trebuie să vă luptaţi şi cu toate acestea, n-am venit să vă aduc nimic, ba mai mult cunoscându-vă ataşamentul vostru faţă de minunatul nostru popor, faţă de ţară, am venit să vă rog să măriţi producţia de cărbune cu toate că eu nu vă pot mări salariile încă în acest an. Dacă voi o să daţi mai mult cărbune, termocentralele vor produce mai mult curent. Dacă vom avea energie electrică vom înfăptui electrificarea. Dacă vom putea realiza electrificarea ţării, vom putea dezvolta industria. V-am spus toate aceste lucruri pentru a vedea cât de importanţi sunteţi voi şi munca ce-o faceţi pentru ţara noastră. M-am adresat vouă deoarece ştiu că aveţi o înaltă conştiinţă şi întotdeauna când ne-a fost mai greu, aţi pus umărul să scoateţi ţara din necaz. Şi acum ţara-i la greu. Şi acum am venit să vă solicit ajutorul vostru, nepreţuitul vostru ajutor. Vom putea să vă dăm în schimb, până vă vom putea remunera după importanţa muncii voastre, scutirea de chirie (24 lei pe lună, cam un litru de spirt sau mai precis 12 kg de făina de grâu), curentul o să-l aveţi gratuit (o locuinţă avea maximul patru becuri, plătit pauşal = 20 lei, aparate de radio în localităţile minere de regulă nu existau, numai staţii de radioficare. În nici-o gospodărie nu existau alte unelte electrocasnice. Această sumă era echivalentul a 11,7 pachete de ţigări Mărăşeşti sau aproximativ 6 halbe de bere), şi cărbunele pentru încălzire (35 de bani pe kilogram şi aveai dreptul la patru tone pe an-cartela U-2, echivalentul unui salar sau a unei mobile de bucătărie vopsite (nu erau alte modele). Acum aşteptăm cuvântul vostru “Şi cuvântul lor a fost: DA. Oamenii aceştia au înţeles şi înţeleg orice fel de greutăţi, dar nu suportă minciuna cu care încearcă să-şi justifice actualii conducători lipsa de profesionalism şi de orientare a ţări în general. Breasla lor de ce trebuie sacrificată fără milă ? Când îşi văd cum li-se se sfârşesc de foame pruncii, e normal că le vine: “să dea cu cuţitu-n chiatră”.

Dar azi aveau şi ei o mica bucurie. Cinsprezece ortaci au primit de lucru. Copiii din cinsprezece familii vor avea iar ce să mănânce. Îi va ajuta Bunul Dumnezeu şi le va veni rândul şi altora. Este un început ce se va continua. Înainte de-a intra în mină trebuiau să facă, zece zile de instructaj la suprafaţă. Lor nu le-a rămas timp numai pentru două. Erau slabi ca nişte jigodii. Se gândeau că poate le vor prelungi instructajul. Credeau…Cu toate acestea şefii nu i-au pus direct la locurile de muncă, deoarece erau siguri că nu erau capabili de muncă performantă, încă. Au mai îndreptat şi burat liniile, au mai schimbat una, două armături, au mai curăţat vasarâşul (canalul de scurgere)…dar era nevoie de producţie. Încă mai “trăiau de pe o zi pe alta” până vor lua primul salar, aşa că nici antrenamentul şi nici forţele lor de altădată încă nu le-au revenit. Erau încă umbrele minerilor de altădată. Cu toate acestea au fost deja repartizaţi la locurile de muncă. Cam atât a fost cu regia. Cu această ocazie au primit şi foile de acord şi se aştepta de la ei tone de minereu excavat, metri de înaintare, armături şi cam tot ce cuprindea munca minerului din subteran. La locul de muncă unde a fost repartizat Ion, foştii lui stăpâni, nu s-au omorât să evacueze ultimele 5-6 atacuri. Nici instalaţiile, nici armăturile, nici alte lucruri nu erau aşa cum ar fi trebuit să fie după un gospodar. Materialul puşcat, de foştii stăpâni, erau “cubicii” lui pe care trebuia acum să-i evacueze. Armăturile ce le vor monta le vor aduce bani, cu forţa fizică…iar şi-a adus aminte de ea, nu era prea în regulă. Ca să pună “în lucru” frontul i-au luat vreo şase zile. Ajungea acasă de la schimb, rupt, se punea în pat şi dimineaţa-l sculau copiii: “Tati, tati scoală că se face ziuă”. Se ridica cu greu. Îşi înfăşura un prosop în jurul mijlocului, fără de care, nici nu s-ar putea îndrepta. Şalele-i erau frânte. Masa caldă pe care-o primeau la intrarea în schimb, n-o prea putea înghiţi ştiindu-şi copiii lui nemâncaţi în ziua aceea. Nu de puţine ori o ruga pe Saveta, bucătăreasa, s-o ducă ea la copii, măcar atât să îmbuce şi ei. Fantomele lui de copii pe care nimeni nu ştia ce-i mai ţine pe picioare, stăteau acasă, îl aşteptau şi să râzi nu alta, se străduiau să-l îmbărbăteze până-i dădeau lacrimile în ochi. Se uita la copii, nici mai buni nici mai frumoşi ca alţii, dar înţelegerea lor pentru el era puterea care-l trezea şi-l trimitea la lucru chiar şi atunci când uneori doi dintre ei trebuiau să-l ridice să-l înfăşoare, ba chiar să-l conducă o bucată de drum în întunericul dimineţii, până când erau siguri că de acolo o să poată să ajungă şi singur la vanglu (vagonet cu care intră minerii în mină).

Transformarea psihică a copiilor, de fapt îmbătrânirea precoce din prea multe necazuri, îl ducea acolo de-a se ruşina de neputinţa lui în această foarte grea perioadă când trebuia să rabde de foame dar să şi muncească. Întotdeauna a ştiut că: “omul este cel mai mare duşman al său”, că a te învinge pe tine este mult mai greu, decât să dai sfaturi altora. El nu se considera un învins de foame şi muncă, dar modul cum îl susţineau copii era un balsam psihic minunat. Se ruga de Dumnezeu să-l ţină să-şi poată ieşi din acest tip de “frângere de oase” pentru ca fii şi fiicele lui să-l vadă că-i capabil să-i întreţină. Iar ei să-şi recapete liniştea şi siguranţa ce a avut-o altădată în el. Cu toate că acum îi este aşa de greu, şi-ar fi dorit ca prunci lui să aibă şi alte preocupări. Să nu stea tot timpul cu ochi pe el, să-i aibă grija continuu. Să meargă la joacă, să spargă şi ei un geam, să fie copii. Dar ei erau nişte fiinţe care au văzut odată “scara de jos” şi probabil că ar face orice numai să nu mai aibă de “coborât” până acolo. Îşi doreau, în profunzimea gândurilor lor, să “urce”, să ajungă cât mai repede cu putinţă în rândul oamenilor. De altfel într-o casă goală chiar dacă ai mai “întreprinde” ceva, n-ai nici-un obiect care să ţi se “opună” aşa că timpul le prisosea. Pe de altă parte, Ion era fericit că odraslele lui “ţineau” atât de mult la casa lor. Alţi de mult şi-au “prădat” apartamentele neacceptând lipsurile şi foamea. Niciodată nu s-a întâmplat, cu toate că acum de mult timp era goală, să nu se găsească cel puţin un copil în ea. Era normal ca în asemenea timpuri să apară şi şacalii care, pe un preţ de nimic, te lasă fără acoperiş. Mai erau şi din aceea care cu toată neruşinarea ocupau “unele” apartamente goale aruncându-i afară pe foşti proprietari, chiar dacă au câştigat procesul de repunere în drepturi. Dar copii lui Ion, spre cinstea lor, zilnic îl curăţau, îl frecau, chiar dacă momentan această luptă o “duceau doar cu duşumelele”.
Când Saveta a sosit cu mâncarea, şi a văzut în ce sărăcie lucie trăieşte Ion cu familia, s-a simţit şocată povestind cu oricine se întâlnea, cât de goală-i casa lui Ion. Oameni de ajutor, fiecare ce i-a dat mâna, au adus unele lucruri ce au considerat că-s necesare pentru casa lui Ion La ieşirea lui din schimb, într-un anumit fel casa-i era mobilată. S-a dus la fiecare, la cei care i-au dus câte ceva acasă şi i-a rugat “să facă bine să şi le ia înapoi. Este sărac dar nu-i cerşetor şi gestul lor de astăzi, mai mult l-a umilit decât l-a ajutat Oamenii s-au făcut că nu-l pricep. Ion s-a dus acasă şi a aruncat toate lucrurile afară. Oamenii nu te înţeleg niciodată. Când n-aveam de nici unele eram invizibil pentru toată lumea. Mi-am dorit doar un serviciu, să am de lucru, îl am. N-am nevoie de pomana voastră. Luaţi-vă resturile înapoi! Copiii nu s-au opus la această “manevră” l-au ajutat să cureţe casa. După ce a luat un salariu şi a “mai cârpit găurile” prima cumpărătură mai mare a lor a fost un televizor color. Încă stăteau pe jos, dormeau pe jos, dar copii aveau “fereastra lor spre lume”. Ion constata cu mulţumire că lucrurile se “aranjează”, se normalizează. Copiii, încă cu haine vechi şi rupte, au început să frecventeze şcoala, activitate nu prea simplă, pentru că în ultimul timp s-au adunat destul de multe “pauze” de la învăţătură.