– Noroc bun!
– Taci bestie! Gheorghe rămase ca trăsnit în uşa larg deschisă. Numai la asemenea explozie nu se aştepta de la Ion. Se ştiau şi se credeau prieteni şi uite… primire.
– Ce-ţi veni ?! Te-ai prostit ?! Vrei un pumn în cap să îţi revii ?! Ion scăpă un geamăt atât de puternic şi dureros că aveai impresia că nu va trece mult şi mintea-l va părăsi. Era un urlet pe care doar animalele-l pot scoate şi care nu-i prevestea lui Gheorghe nimic bun, un muget ce pur şi simplu îl demoraliza.
– Ce-i cu tine omule ? şi se apucă să-l scuture cât putea de tare pe Ion.
– Iiiii…iiii…a …mă lasă-n pace…
– Ce dracul ai? Vorbeşte odată! Te doare ceva ? Eşti bolnav?
– Nu, nimic. Nu mă mai doare nimic. N-am un cui unde să-mi pun pălăria. Cuvintele acestea au avut darul de-al trezi pe Gheorghe, care se uită în cameră de jur împrejur la…goliciunea de necrezut a acestei camere. Am avut dureri, continuă Ion, mari dureri când mi-am vândut: televizorul, combina, scaunul de sub fund, acum nu mă mai doare nimic. Nu am după ce să mă mai doară. Nu mai am nimic. Înainte, copiii mei plângeau de foame. Acum nu mai au voce să mai poată plânge. Nevasta s-a dus. De fapt eu am rugat-o să plece, poate ea se va putea salva, de noi…ce se mai poate zice ? Când a plecat nevasta avea 42 kg. Dumnezeu mai ştie pe unde-i, de-o mai fi în viaţă, ori poate i-o fi trebuit-o cuiva. La ce-i bună o femeie care, unde trebuia să aibă carne, ei i se vedeau… oasele acoperite de piele. De n-or aduce nimic copiii, mâine-mi dau foc în faţa prefecturii. Greva foamei nu mi-a fost luată-n seamă. Zice-se că de fapt m-am obişnuit cu ea. Care va să zică am antrenament de când rabd foame.

Pentru noi şi foamea a fost transformată în sport. Urmează aplauzele morţii… Poate mai au şi ei dreptate. Ce rost avea să fac greva foamei declarată, dacă o făceam de atâta timp, “ilegal”. Cei cinci copii, cele cinci umbre, s-au strecurat în casă şi cum în această casă “a sta jos”, înseamnă exact acest lucru, deoarece nu exista nici-un fel de mobilă în cameră, copiii s-au pus de s-au culcat sub geam. Din toţi copiii, din toate aceste umbre care-şi rezemau capul pe un frăţior mai mic, cum dormeau, unul în altul semănau, ba c-o râmă târâtoare, ba cu un covor strâns ce urmează să fie dus la bătut.
Gheorghe văzând cum a ajuns să se zbată în mlaştina sărăciei, fostul lui ortac şi fosta lui familie, omul care era în fruntea lor cu gospodăria şi cu toate ale casei. El care avea cel mai aranjat apartament. Se pare că în timp având atâtea guri de hrănit, toate or fi fost vândute şi transformate în pâine. Se năruia sufletul în el după ce a văzut cu proprii ochi, cum roade sărăcia ca un cancer veritabil. Cu sufletul îndurerat, căută din ochi uşa şi dădu să plece. Pur şi simplu nu şi-a putut imagina până acum în ce mizerie se zbate fostul lui coleg şi poate că nu-i singurul în această situaţie.
– Ai uitat de ce ai venit? îl întreabă Ion pe un ton foarte normal.
– A, nu, dar mă gândesc că poate nu eşti interesat de cea ce am venit a-ţi spune, s-ar putea ca tu să ai alte “planuri”.
– Ce planuri? Ce motroşeşti atâta? De ce nu spui pentru ce ai venit? Ce-ţi trebuie de la mine? Ce te-ar putea interesa din această cameră “lustruită”? De ce mă fierbi văzându-mă cum cade sărăcia peste mine, sărăcie care-i atât de groaznică, că n-am crezut că voi visa-o, nici în cele mai negre coşmaruri, de cum să fiu continuu la braţ cu ea, “să-mi ţină de urât” ? Poate că tu mai ai chef de vorbă, dar mie prietene, doar înjurăturile mi-au mai rămas.
– Dacă mi-ai fi dat posibilitatea măcar a-mi căsca gura, precis că acuma ai fi ştiut şi tu că: se angajează la Săsar. E adevărat că puţini, foarte puţini, dar angajează.
– Tu n-ai putut să-ncepi cu asta ?
– Ai uitat că primul cuvânt ce mi l-ai adresat nu a fost ”buna ziua” ci: “bestie”?
– Nu. Nu uit nimic! Şi de mă ajută Bunul Dumnezeu, îmi voi plăti toate “datoriile” tuturor. N-oi muri dator nimănui.
– Atunci cum rămânem? Vii mâine ?
– Oi veni!
– Atunci, pe mâine. – Sară bună!
– La bună vedere. Gheorghe a fost rugat de Nelu, preşedintele Ligii sindicatului minier, să-i spună lui Ion să vină la lucru. Cu ceva ani mai în urmă, la mină-i duceau cu autobuzele ”în convenţie”. Acum cu vechile salopete, curate deocamdată, cu trăistuţa de gât porneau încă pe întuneric, pe jos, spre mina Săsar.

Trebuia să se trezească pe la patru dimineaţa pentru a avea suficient timp de pregătire înainte de-a întra în şut, dar parcă astăzi îl frigea aşternutul. Nu mai putea dormi. După trecerea a trei ceasuri dincolo de cumpăna nopţii, s-a ridicat din pat. Ardea tot de nerăbdare. Poate această zi ar fi putut-o compara oarecum, cu prima lui zi de şcoală. Atâtea emoţii, întrebări fără răspunsuri şi incertitudini avea şi acuma. Când s-a dat “ordonanţa” erau colective de mineri constituite cu afinităţi şi legături inclusiv familiale. Erau o forţă pe care „lumea” s-a “obişnuit s-o respecte” şi ministerul de interne. Acum cine or mai fi…mineri. Pe cine va mai cunoaşte el? Câţi or mai fi dintre foşti lui mineri şi ajutori de mineri? Poteca ce marca “poalele” Margăului, poteca de sub deal, pe care au mai circulat şi altădată mineri până prin anii ’60, acum era “ruptă” în mai multe locuri de capetele drumurilor care “permiteau” accesul maşinilor de marcă spre vilele din “cartierul” seringa sau alte construcţii care mai de care mai impozante care-ţi aduceau aminte încă odată cât de neînsemnat eşti tu cel care baţi în noapte, pe jos drumurile, făcute special pentru maşinile LOR. Deoarece ar fi absurd ca între toţi aceşti avuţi, să nu se afle şi unii mai ”descurcăreţi” ca alţii, care pur şi simplu şi-au “tras” vechea potecă în propriile lor curţi. Şi-ar mai fi putut imagina cineva că după patruzeci de ani, din nou se vor vedea luminiţele lămpilor minereşti. Din nou îşi vor “purta” minerii cizmele pe această potecă? De această dată luminile lămpilor erau mai puternice. Erau electrice, iar lămpile de carbid şi de siguranţă erau ca şi inexistente. Mergând singur, de, era mai devreme, era aproape imposibil să nu dea faţă cu una dintre ultimele făcături a noii sărăcii: câinii maidanezi. Se pare că şi câini îşi apreciază adversarul întrucât văzând că Ion îi aşteaptă, ei n-au mai plecat la ceea ce s-ar fi dorit: un atac. Fiecare şi-a văzut de-ale sale. Ajungând la mină şi-a adus aminte că poarta “lui”, poarta de Est a Săsarului, era sudată. S-a urcat pe deal pentru a ajunge în drumul de unde putea coborî la cealaltă poartă. Era deja transpirat. Respiraţia-i şuiera. A obosit de cât era de slab, cu toate că n-a făcut mai mult decât drumul de acasă la mină. În faţa porţi erau aproape toţi foştii disponibilizaţi. Parcă s-au adunat la Clubul Minerilor, clădire care era foarte animată în alte vremuri. Toţi minerii prezenţi la poartă parcă semănau între ei. Ion nu pricepea în ce consta această asemănare. Apoi a tresărit ca-ntr-o trezire. Da, toţi erau foarte slabi, sleiţi. Parcă se scurgea viaţa din ei. Cine ştie câte drame or fi trăit fiecare. Cine ar mai merge să lucreze în mină, după ce ştie ce înseamnă asta? Şi ei ştiau. Toţi ştiau şi mai ştiau că numai făcând munca aceasta mai pot supravieţui şi numai prin aceasta pot ajunge şi ei, în rândul a ceea ce numim atât de obişnuit: oameni. Era unica lor şansă şi cu toţii şi-o doreau cu ardoare cu toate că mulţi ştiau că nu vor mai fi niciodată capabili să facă ce au făcut altcândva. Într-un târziu a apărut un tip la poartă şi a început să dea citire unei liste pe care erau trecute câteva nume. Nici măcar n-au fost lăsaţi în curtea minei. Îi strigau de dincolo de poartă. Printre cei care şi-au auzit numele strigat era şi Ion. Numai lor li s-a permis trecerea prin poartă. Pe Ion îl îngrozea gândul că putea să fie şi el printre “ne strigaţi”.