Această cerinţă mai presupunea şi a se înscrie într-un context de apărare perpetuă, de veghe permanentă, timp în care, tot el, prim munca lui, urma să-i dea valoarea socială bunului, utilitate, valoare estetică, dacă mai avea timp.
– Dar sufocantă viaţă au mai avut bunii noştri, ”respiră” profund Dan, interlocutorul lui Anton din Bihor. Ce să mai spunem de ”somnul de după amiază”?
– Se pare că numai morţii şi-l permiteau. De fapt chiar dacă nu munceau efectiv, erau obligaţi prin forţa împrejurărilor să gândească la modul de execuţie a uneltelor, care-i ajutau aproape în toate muncile, atât la cele paşnice cât şi în război, lucru recunoscut că românii şi-au creat majoritatea sculelor cu dublă întrebuinţare. Dintre acestea se poate aminti baltagul, care pe timp de pace-l găseai la oblâncul şeii sau tarniţei (şea confecţionată din lemn), la belciugul căruţei, sau în lupta cu fiarele şi duşmanii. Este vorba de un topor mai suplu care are o coada mai lungă având o greutate mai redusă faţă de toporul obişnuit. Acest baltag este nelipsit în orice acţiune a locuitorilor de la munte. Scriitorul M. Sadoveanu a scris un roman căruia i-a dat numele acestei unelte.
Între preocupările românilor din toate timpurile, era şi “îmbrăcatul în casă”. Confecţiile şi elementele de îmbrăcăminte pe care le foloseau şi ele erau gândite cu dublă întrebuinţare. Adică să asigure pe timp de pace protecţia corpului la frig şi intemperii, iar pe timp de război să protejeze luptătorul de lovituri fatale. Aşa au devenit hainele de piele, să fie purtate cu lâna întoarsă. Este vorba atât de căciuli cât şi de sumane, care s-au transformat în “gube”. Au luat o asemenea înfăţişare datorită faptului că sabia sau toporul nu taie “pe lână” numai în cazul în care lovitura-i perpendiculară, ceea ce se nimereşte mai greu în timpul luptelor. Aceste haine cu lâna întoarsă anihilează şi loviturile date pe la spate exceptând cele împunse. La lovituri de sus în jos ale săbiei luptătorul era protejat. Aşadar, hainele, în afara faptului că-i proteja de frig, de ploaie şi vânt, confecţionarea lor după asemenea cerinţe, le proteja şi viaţa la eventualele agresiuni. Opincile, încălţăminte prin excelenţă de protecţie la geruri şi căldură, este o altă piesă gândită “cu profil universal”. Creează purtătorului o senzaţie de uşurătate în deplasări, pe orice teren dar mai ales pe cărările umede de munte, unde picioru-ţi este protejat împotriva intemperiilor, dar mai ales împotriva luxaţiilor, care în orice vreme nu sunt dorite de nimeni.(iniţial opincile se făceau din piele).
Casa, locul cel mai intim al omului, fără de care n-ar putea exista ambientul familial, acoperită cu stuf sau şindrilă, cu preponderenţă în secolul XV, dar şi mai apropiat în timp, erau privite ca nişte construcţii de serie şi majoritatea, în vremurile acele, ca adăposturi provizorii. Casele nu de puţine ori erau incendiate chiar de proprietari, dacă acest lucru era necesar.

Un asemenea spectacol i-a fost oferit de Ştefan Cel Mare şi Sfânt la Baia, regelui Matei Corvin, care a venit să cotropească Moldova. După acel “spectacol”care a dus şi la rănirea regelui, Matei Corvin a renunţat pentru totdeauna la cucerirea Moldovei. Casele românilor, mai ales a celor de la munte, datorită vremurilor, se construiau “în rate”. Când omul avea puţin timp, îşi făcea un drum în pădure pentru a-şi tăia unu, doi copaci, pe care-i depozita pe marginea drumului pentru a se usca. Sub ei se punea o bucată de lemn sau pietre să nu fie în contact cu pământul. În limita fondului de timp şi a uscării lor, urmau a fi cioplite pe două sau patru feţe. După cioplire, grinzile se protejau punându-se sub un acoperiş stivuit. Operaţia se relua până când omul avea suficiente lemne pentru a începe construcţia casei. Tăiatul lemnelor, transportarea lor pe marginea drumului, cioplirea, protejarea, era o activitate permanentă a fiecărui gospodar de la munte. Construcţia propriu zisă a casei, se făcea pe un “platz” de către mai mulţi săteni. Odată încheiată casa se demonta şi se transporta pe locul unde urma să fie amplasată definitiv pe un zid de piatră. Cu timpul această activitate a început să fie specializată. Au început a se construi nu numai case în “chetori şi mucuri” tehnologie preluată de la daci, ci şi în “bandori”, tehnologie care se pare că au preluat-o de la “musafiri”. Mult mai economică şi care permitea folosirea oricărui capăt de lemn, operaţie salutară mai ales după un “pârjol”. Un alt mare avantaj al acestei metode de construcţie “în bandori” este că se poate construi casa “sub acoperiş”. O prelungire a acestor lucruri, se mai poate vedea şi astăzi în satele de munte unde uscarea şi cioplirea lemnelor pe marginile drumurilor se mai practică. Nimeni nu contestă că aceste lemne înşirate pe marginile drumurilor nu ar proteja un gard, un drum accidentat, dar cauza reală a depozitării acestor lemne pe lângă drumuri, asta a fost. În vremurile de restrişte, când pământul ne era cotropit, utilizarea lemnului în războaie a căpătat forme şi întrebuinţări multiple. Dar nu am reuşit să te plictisesc ? Îl chestionă Anton pe Dan.
– Sincer să fiu mă delectează istoria. De fapt cui nu-i place să-şi cunoască înaintaşii, faptele lor, viaţa lor, dar mă tot gândesc, de unde le i-ai tu pe astea?
– Îţi mai aduci aminte că, noi am învăţat pe vremea când în ţară se aflau ruşii şi mai şti poate că dânşii nouă, poporului român, în istoriile scrise şi comandate de ei, ne-au oferit o importanţă insignifiantă. Eu nu m-am mulţumit cu “bunăvoinţa” lor şi am început să “discut cu Iorga, cu Xenopol” şi alţii cărora nu le era ruşine că erau români. Ei mi-au “livrat” aceste materiale.
– M-ai edificat. Continuă. Îmi place. Deocamdată cum s-ar spune adun date şi apoi vom căuta şi eventuale chichiţe.
– Să revenim şi la formele lemnelor pe care moşii noştri le foloseau bunăoară ca: soldaţi, berbeci, palisade, arcuri, săgeţi, poduri, şei (tarniţe) fluiere cu care-şi cântau aleanul dar şi dădeau diferite comenzi. Apoi despre animalul cel mai preţuit al omului, calul.

Alături de câini, a fost şi este dragostea muntenilor dintotdeauna. Cu el munceşte, cu el vorbeşte când îi singur, lui îi cântă dorurile şi tot cu el se însoţea în luptă. Calul conferea gradul de “conducător de steag”. Prin munca şi stăruinţa bunilor noştri, au reuşit să transforme calul arab de stepă, în cal de munte, însumându-i-se calităţile calului autohton cu cele ale calului arab, devenind un cal ce consuma hrană puţină, suportă bine setea şi se orientează foarte bine în teren în special pe potecile de munte, atât ziua cât şi noaptea. Calul acesta dovedeşte şi un mare ataşament faţă de stăpân, îi simte reacţiile şi nu de puţine ori îi iese în întâmpinare pentru următoarea mişcare. Calităţile enumerate i-a făcut pe mulţi prieteni şi chiar duşmani să-şi dorească un asemenea cal. Într-o istorie a calului pur sânge englez se povesteşte că un domnitor (ar fi putut fi Lăpuşneanu, care avea herghelii de nu le mai ştia câte, iar numărul cailor era de ordinul miilor. Tot el ţinea turme de porci pentru consumul de carne a Europei) moldovean ar fi făcut cadou unui prinţ englez, câţiva cai. Englezi oameni pricepuţi, dar şi mari iubitori de cai, au făcut din caii moldoveni de atunci “pur sângele” de astăzi.
Urmărind folosirea fenomenelor naturii, a “feţei ţării”, a bogăţiilor pământului şi în general a tot ceea ce i-ar fi putut aduce un avantaj faţă de agresori, nimic n-a fost neglijat, iar folosirea acestora s-a făcut cum nu se poate mai avantajos. Apa a fost una dintre primele bogăţii, care a fost folosită sub toate formele de agregare. Ceaţa din 10 ianuarie 1475 a fost folosită cu inteligenţă de către Ştefan Cel Mare şi Sfânt, la Podul Înalt, repurtând una dintre cele mai răsunătoare victorii. Apa sub formă de ploaie, a fost folosită atât de Ştefan Cel Mare şi Sfânt cât şi de Vlad Ţepeş, cu predilecţie în raidurile de hărţuire împotriva taberelor inamice. Mlaştinile ne aduc în prin plan pe Mircea Cel Bătrân, Mihai Viteazul şi din nou Ştefan dar şi de locurile sfinte românilor ce se numesc: Rovine, Călugăreni, Vaslui. Apa îngheţată a râurilor, a fluviului Dunărea ne aduc aminte de spulberarea raialelor turceşti de dincolo de Dunăre de către Mihai Viteazul şi tot de apă vorbim când, acumulate în spatele unor baraje, haituri, au spălat o parte a Hoardei lui Cadan, dar şi Vlad Ţepeş a “spălat” de turci Ţara Românească. Haiturile de regulă, transportau lemne, pe Someş, Bistriţa, pe Prut, dar în timp de război se foloseau şi pentru defensivă. Construcţii oarecum specializate în protejarea populaţiei civile şi a bunurilor, au fost catacombele. Săpate în dealuri, în diferite faleze, sau în rocile calcaroase din Dobrogea, unele au servit ca locuri de cult la început, altele mai specializate, pentru defensivă, cum au fost cele de la Rodna.
– Te-am bătut la cap cu aceste idei şi fapte de luptă şi viaţă pentru supravieţuirea neamului nostru românesc, ce în perioade istorice scurte, a trebuit să facă faţă şi păcii, dar şi deselor războaie de cotropire care ne-au cauzat continuu şi cu toate acestea neamul nostru n-a disperat în cauza lui nobilă de a-şi apăra ţara şi neamul. Poate că cei care sunt mai traumatizaţi de vremurile acestea din zilele noastre, ce-i obligă la fel de fel de compromisuri să-şi aducă aminte că nici BUNII noştri n-au huzurit. Nu ştiu dacă lor le vor folosi măcar moral aceste realităţi, trecute deja în contul istoriei neamului. Nu pot să-mi dau seama dacă suferinţele altora le vor servi lor drept mângâiere, ceea ce pe mine mă îmbărbătează, auzind sau citind aceste fapte, este ataşamentul Domnilor, a capilor ţării la aceste cauze. Ataşament care l-au dus până la jertfire, ceea ce nu se poate nici măcar alătura la faptele actualilor guvernanţi.
– Strămoşii noştri, zise Dan, cu bunătatea lor şi cu jertfele lor… pe lângă cele spuse de tine, mai există încă foarte multe istorisiri şi nenumărate fapte istorice ale bunilor noştri. Poate că omului simplu să nu-i folosească acum aceste fapte de eroism ale înaintaşilor, care ar putea susţine spusele tale, lecturile tale istorice, dar o uşoară îmbărbătare, o zgândărire de orgoliu este imposibil să nu-i tresalte inima lui de român.