Americanii se tem de extratereştri, dar nu ăia ne vor ocupa. Datorită faptului că porţile acestor fenomene, a diferitelor forme de nebunie sunt destul “libere”, iar noi total deschişi în faţa lor, a “metodelor” lor de “lucru”, vieţile si starea naturală a omenirii, sunt în pericol. Nu fac apologia nebuniei, nici nu voi spune că Armaghedon va lua această înfăţişare, dar ceva se întâmplă dacă există legi care nu pot fi aplicate, există Ordonanţe care nu pot fi justificate nicicum. Războaie peste tot, când ar putea să nu fie niciodată. Atunci ce poate crede omul simplu, omul de bună credinţă din toate acestea, când vede că logica-i lăsată deoparte? Lucrul cel mai periculos este că se generalizează aceste apucături,şi suntem destul de indiferenţi cu toate că vedem că aceste manifestări cuprind deja mase. Cum poţi să tai toate pădurile ştiind cât rău îţi poţi face ţie şi întregii societăţi. Se uită şi văd că vin dealurile pe ei şi nu încetează să taie pădurile. Aşa se întâmplă şi cu apa, cu pământul, cu minele, cu tot ce altădată le consideram bogăţii şi patrimoniu, cu care ne mândream. Astăzi probabil că ne mai mândrim şi cu ce ne-a mai rămas din aceste lucruri, dar nu de puţine ori ne umilim şi la alţii şi pentru alţii, nu numai pentru noi şi pentru cei care-i avem în familie. De asta zic, faceţi ceva oameni buni până se mai poate, că astea toate numai de bunăvoinţa voastră depind. ŞTIINŢA a dat rezolvările adecvate acestor maladii şi formelor lor de manifestare. Adică să ne creştem prunci sănătoşi, credincioşi şi toleranţi care să repună ŢARA pe care noi am distrus-o, cu bună ştiinţă, acolo unde-i este locul. Pornirea aceasta se aşteaptă să fie dată de cine are şi puterea de-a o înfăptui. Aceasta este durerea noastră, dar ar fi prea simplu şi prea comod să etichetăm o întreagă societate, s-o blamăm, să-i criticăm lipsurile, după care liniştiţi să aşteptăm sa se reaşeze lucrurile. Apoi cine ne garantează că aceasta este cauza tuturor relelor care nouă ni se întâmplă. Mizând exclusiv pe această cauză, a nebuniei, am cădea în cealaltă parte, adică a judecăţilor simpliste atribuite unor perioade de timp scurse din viaţa unui popor . Ar fi prea simplu şi prea comod. De aceea trebuie să analizăm şi alte cauze. Un repurtat psiholog român, făcând o analogie a fiinţei umane în raport cu celelalte vieţuitoare ale regnului, a concluzionat, că omul de la naştere are o mai mare predispoziţie înspre rău, înspre acţiuni violente, decât înspre bine. Că nu toate fiinţele umane sunt aşa,că nu toţi îşi afirmă aceste tare, acestea se pot estompa prin educaţia primită, prin cultura pe care a fost obligat să şi-o însuşească, cultură care l-a obligat să judece logic, lanţul de necazuri şi supărări care atrage după el RĂUL. Aceste dezvăluiri se pare că lămuresc multe din lucrurile expuse aici, dar şi multe enigme ale vieţii. Toate aceste precizări, ne sunt dezvăluite şi de unele pasaje din Biblie, în care, aceste lucruri sunt ca o chemare la deşteptarea acelora, care încă mai pot să îndrepte lucrurile înspre bine. Era o vreme când lăudăroşii erau priviţi ca toţi mincinoşii. S-or mai fi rafinat că aceştia mint de fascinează, şi cei din jurul lor, drogaţi parcă, îi ascultă, îi votează cu toate că ştiu, că n-o să le dea nimic de pomană.

De aici reiese că fiecare în parte trebuie să facă câte ceva bun, pentru dobândirea bunului general, bunului tuturor. Deci toate depind de noi. Şi dacă se mai poate şi încă nu-i prea târziu, să începem oameni buni, să fim ceea ce trebuie să fim. BUNI. Oameni buni, părinţi buni, dar mai ales muncitori buni de care să aibă nevoie fiecare.
La aceste probleme probabil gândea şi Ion Şiugariu, cât de întortocheate sunt căile spre oamenii de valoare, dar mai ales cât de greu este acest urcuş, afirmarea valorilor,atunci când ne-a scris poezia:”ARDELEAN”

“Uitat în vreme şi bătut de vânt,
Trăiesc doar printre visuri şi poeţii.
Argat fără simbrie la cuvânt,
Mă cert cu fel de fel de precupeţi.

Mă asemăn cu minerii mei un pic:
Tăcut, îmi place pe cărări să urc,
Pe vârfuri – peste oameni de nimic
Şi singur la răscruci să mă descurc.

Şi tot ca ei, cu lampa de carbid,
Prin galerii înguste-mi place să străbat:
Prin piatră, drum în munte să deschid,
Să caut în adâncuri aurul curat…”

Cu aceste destăinuiri făcute într-o răsuflare de către Dan, s-a făcut linişte…ce fel de linişte?…
Baia Mare martie 2002

Soarele se scurgea lin în spatele dealului Dura, ca şi cum s-ar prelinge printre degete, aducând o înserare tăcută, dar neliniştită pentru mulţi oameni. A mai trecut o zi, se pare că nu cea mai bună. Carte de faţă abia a primit tuşul tipografic pe primele pagini şi “Electrica” decupla curentul la Regia Naţională a Mineritului Baia Mare pentru datorii neonorate, datorii care s-au acumulat pentru că guvernul nu a alocat subvenţiile promise. Însă adevăratul şoc a fost mârşavul “plan Andersen”, un raport bine plătit care desfiinţează mineritul de stat din România. Lumea credea că solul ţări-i deja epuizat, dar stupoare: în timp ce minele se-nchid şi minerii sunt trimişi în şomaj, firmele străine particulare, se înstăpânesc peste fostele areale miniere. Oamenii, lumea ca atare, este stupefiată de “mersul “ activităţii de profil din ţară. Dacă guvernul ar fi avut banii de plăţi compensatorii, chiar din ziua aceea, din ultimii şapte mii de mineri ar mai fi rămas doar două mii. Soarele îşi continua “căderea” în apus, dar acest apus mai trist ca oricare alt apus, închide răsăriturile speranţelor din sufletele familiilor celor cinci mii de foşti mineri. În al doilea război mondial cota de sânge a României a fost de trei sute de mii de oameni. Mineri au fost până în 1995 jumătate din această cifră. Cam tot în patru ani au dispărut dintre ei mai mult de o sută de mii. La aceste realităţi inimaginabil de crude, cuvintele nu-şi mai au rostul, poate doar: “cine a mai rămas, şi care urmează?”
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea
(din imnul foştilor mineri)

Baia Mare, octombrie 2002