S-a putut realiza acest lucru datorită faptului că în acel sat, circa jumătate dintre oameni erau botezaţi în cultul baptist. Nu le-am cunoscut istoria, dar ei cunoşteau că ponderea americanilor din Statele Unite erau de aceeaşi religie cu ei. Prin diferite canale, problema acelui sat românesc a ajuns până pe masa preşedintelui SUA, cu un foarte puternic recul în diplomaţia, anti-românească din acea perioadă. Cum conducătorii de atunci îşi doreau o “imagine” în lume mai frumoasă decât se poate, n-au mai insistat cu Întovărăşirea şi oarecum au abandonat ”problema”. Într-un consens parcă, nici cetăţenii care populau satul, sfătuiţi fiind probabil şi din afară, n-au mai revendicat nimic, toate rămânând în acel stadiu. Totul a fost “uitat” în faza de abandonare totală şi de aici, sau mai bine spus de atunci, furnicile si-au făcut “meseria” .Apoi, ciudăţenia lucrului, în final nici lor nu le-a mai trebuit acel pământ, abandonându-l şi ele, ne-au pus pe noi să stricăm munca furnicilor. În 1968, un preşedinte american, plăteşte în dolari construcţia unei biserici baptiste care v-a avea de această dată, pământul de sub ea, întăbulat. Acum când în ţara asta se construiesc mii de biserici, s-ar putea spune,” Şi ce-i cu asta?”. Era un lucru extraordinar, deoarece pe atunci, acest cult era interzis. Aceasta metodă sau procedură a fost folosită ca portiţă, de care au mai uzitat şi alţii pentru alte construcţii. Cu toate acestea n-au putut duce la distrugerea ”doctrinei” comuniste, chiar dacă excepţiile existau, după cât se vede.
Acu, zice profesorul, eram din nou pe jar. Pentru a doua oră am auzit folosirea acelui apelativ la adresa mea. Afară era vremea după care s-au luat lingviştii şi au formulat – să nu dai un câine afară -.
Era aprilie, era un vânt de-ţi seca sufletul în tine şi cu această ocazie, vremea-şi scutura din nori, ultima rezervă de lapoviţă pe acel an.”Prietenia” vântului era aşa de mare că-ţi simţeai oasele parcă mulate de el. În Noul Centru proaspăt terminat, pe circa 10 ha, în diferite trepte şi cu grosimi diferite trebuia amenajat pământul de flori, în rondouri şi alte forme şi modele, pretinse de arhitecţi. În pământul acela proaspăt pus şi bine udat, nouă ne-a revenit plantarea arbuştilor. Trecuse şase ore dar eram departe să terminăm miile de arbuşti care stăteau parcă şi se uitau la noi. În schimb nouă, în afară de vântul care ne mula oasele, acum şi umezeala care aproape îngheţa pe noi, ne” ajuta” în această operaţie. M-am hotărât să întrerup munca şi să las copii să plece. Asemenea condiţii de lucru erau de nesuportat. Atunci m-am văzut înconjurat de nişte ”oameni” care m-au ”sfătuit” să-mi văd de treabă. Am încercat să le explic că această muncă se poate face şi de plăcere şi în alte condiţii, fără nici-o pierdere, pe când acuma riscăm să băgăm toţi copiii în spital. ”Este imposibil” mi-a spus unul dintre ei. Am căscat gura să-i argumentez viabilitatea spuselor mele. Când deasupra noastră se propaga un zgomot infernal de elicoptere. După trecerea elicopterelor, persoana pe care n-am putut-o determina să lase copiii acasă strigă : ”Gata pentru astăzi, continuăm mâine”. Profesorul foarte contrariat a cerut explicaţii. Tipul jovial i-a răspuns ”Tovarăşul Secretar General a fost la vânătoare la Cavnic. Ştiam care-i va fi ruta de întoarcere. Tov. Prim a raportat plantarea noului centru cu arbuşti. Nu se făcea să treacă Tov. Secretar General pe deasupra şi să nu vadă copacii plantaţi”. Nu mai era nimic de zis. Ba mai este ceva. Ce n-am terminat noi atunci, s-a terminat după…doi ani. Aşa am fost eu cel mai grozav. De atunci acest apelativ nu-l mai doresc nici la duşmani”şi-a încheiat profesorul amintirile.
Trecând de la gândurile şi poveştile altora la ale sale, analizând realizările vis-à-vis de cereri, Nelu, preşedintele de Ligă sindicală minieră, a ajuns la convingerea că în spatele lui se unelteşte, chiar de către cei mai apropiaţi colaboratori. Acum îşi explica toate nereuşitele în munca sindicală şi uneori chiar şi în viaţă. Şi-a dat seama de aceste lucruri prin curajul cu care patronatul propune soluţii de batjocură aproape la fiecare negocieri, ştiind că forţa de muncă n-are de unde s-o ia, n-are şcoli unde s-o pregătească şi cu toate acestea… Ce s-ar mai putea face înainte de-a fi prea târziu? Şi cum va arăta acel prea târziu acolo unde interesele se pare că nu mai ţin cont de nici-o lege, de nici-o logică? Se pare că s-a ajuns într-un punct critic. De aici ori cum se va opera durerea se va simţi. Trebuie să-i prevină pe cei care încă nu ştiu aceste lucruri !

De această dată Dan l-a căutat pe Anton. Acum el avea să-i spună ceva. Credea că a aflat răspunsul potrivit, la enigma care a fost susţinută până acum în povestirile sale de către Anton. Altfel spus, credea că a aflat răspunsul pe care-l căuta el şi Anton în precedentele întâlniri. A făcut şi el un tur de Corso, după care, de această dată l-a sunat pe Anton. Au ocupat acele locuri unde au avut loc destăinuirile din ultima vreme. După saluturile şi tachinările de rigoare Dan cu oarecare satisfacţie, i-a spus lui Anton:
– Am impresia că ţi-am găsit “punctul de sprijin” pe care-l căutai încercând să-l desluşeşti, prin toate povestirile derulate la întâlnirile noastre, povestiri mai vechi sau mai noi. Din poveştile tale, reieşea că în final, acele povestiri reclamau o concluzie, indiferent că era vorba de Nelu sindicalistul, de faptele străbunilor, sau de marile suferinţe cauzate de pierderea unor fiinţe dragi. Poate, dacă românii nu ar fi avut parte de trecuta Revoluţie, unele lucruri ar fi demarat mai greu şi mai latent în timp. Revoluţia a fost ocazia ca unii să fie împinşi în sus, foarte aproape de punctul “exploziei”. Aşa cum ne învaţă toate marile frământări ale lumii, războaie, expediţii, reformele, revoluţiile, şi acum după această revoluţie, lucrurile s-au derulat ca întotdeauna fără excepţie, “ieşind în faţă” oportuniştii.

Dar dacă atunci, în vremurile de mult trecute,aceştia erau destul de repede ostracizaţi şi eliminaţi, acum, aşa cum o certifică Corpul medical, în afară de oportunişti, a mai apărut un flagel, greu de localizat în faza incipientă, care în final tot aceeaşi denumire o va avea. Este vorba despre bolile mentale sau nebunia. Acestea indiferent ce denumiri poartă paranoia, schizofrenie, demenţă, psihoză, sau alte forme au acţiuni nocive îndreptate înspre semenii din preajmă sau numai spre cel care este în suferinţă.. Aceste manifestări, mai nou, se găsesc la o mare pondere a populaţiei. Şi m-am gândit că ar putea fi încuibată şi la unele dintre persoanele care ne conduc, Ori s-ar putea ca unii numai să o simuleze. Ce m-a făcut să cred asemenea lucru, este că în diagnosticarea bolilor mentale, în fiecare dintre aceste forme de boală, una dintre manifestările individului este violenţa, (indiferent sub ce formă), apoi au senzaţii de persecuţie şi altele. Dacă urmărim pe unii dintre cei care ne conduc, comportă asemenea manifestări în fiecare zi. Cert este că boala se dovedeşte în expansiune şi o sesizăm numai când indivizii se manifestă ostil sau fără de logică. Ori dacă m-am hazardat şi am întrat pe un făgaş alunecos cu aceşti bolnavi, contrazicându-i. Fază foarte periculoasă în care ei devin violenţi. Violenţa aceasta, care ne aduce numai necazuri. Violenţă pe care unii o practică începând cu scrisul în diferite publicaţii, şi incitând, nu întotdeauna spre lucruri demne, bune. Se practică cu mult ”succes” şi violenţa în imagini, în vorbire. Dar ce să spui când cei mai buni specialişti în domeniu, îşi distrug propriile locuri de muncă, sau ramuri economice întregi, şi multe altele privatizate sau nu. Înainte violurile erau de regulă între oameni care se cunoşteau, dar nu se agreau. Prin asta doresc să spun că la originea unui viol, cu toate că tot viol este, exista oarecare “afecţiune”. Acum după ce violatori-şi satisfac pofta animalică, de regulă în grup, “distracţia”ce urmează este maltratarea victimei până la deces. Şi conducerile unor mari state “ comportă” asemenea violenţe şi războaie, cu alte ţări considerate de acestea ”vinovate” de nu ştiu-ce, violenţe a căror rezultat este imprevizibil. Guvernul nostru a aprobat un mare număr de clădiri de convalescenţă şi sănătate pentru aceşti oameni suferinzi, de asemenea manifestări de nebunie (este vorba de internarea lor spre refacere şi convalescenţă. Cea mai recentă s-a dat în funcţie la Cavnic). Dacă de asemenea persoane ar depinde numai ei, necazul nu ar fi atât de primejdios. Poate în cel mai rău caz persoanele bolnave mental îşi maltratează “doar” familia. Dar tot mai des unii ajung în funcţii de conducere, de unde sunt mai greu de depistat şi lumea din subordine devine cobaiul atrocităţilor lor. Ce-i enorm de periculos şi regretabil că de la ei, indiferent unde îşi manifestă boala, generaţia tânără preia, numai intoleranţa, violenţa şi metodele prin care “aceştia” fac corecţii, aplicându-le ca “postulate ale dreptăţii”, cui se nimereşte.