Nu manifesta nici-o curiozitate faţă de piesele acumulate. Adevărat era că plăcile nefiind tocmai noi, nu era exclus să-i fie cunoscute melodiile. El numai le depozita, le repara plicurile,le curăţa şi cam atât. Era continuu într-o căutare de plăci. Mai nou chiar dacă lucra ceva în particular, tot în plăci cerea plata. Pentru o placă pe care era imprimată vocea lui Constantin Drăghici, a păzit el cu soţia lui, timp de trei zile, o gospodărie şi doi copii. Vremea trecea şi omul nostru aduna plăci după plăci. Văzând marea lui pasiune pentru plăci, de ziua lui mi-am sacrificat şi eu o parte din salariu cumpărându-i cinci plăci noi. Foarte bine dispus aşteptam ziua când o să i le ofer. M-am prezentat la el şi radios i le-am înmânat.
– Mulţumesc dar nu trebuia.
– Hai măi că-ţi cunosc pasiunea aceasta de mult şi sunt bucuros că ţi-am putut face şi eu o plăcere.
– Iţi mulţumesc tare mult dar e păcat să dai atâţia bani pe plăci noi străine, mai ales că acum îmi ajung. Am destule.
– ???!
– Te văd contrariat. Te rog frumos să nu te superi, dar este aşa cum îţi spun.
– Omule mă dezamăgeşti! Ştiu sigur că te-ai băgat slugă trei zile tu cu nevastă-ta pentru o placă veche. Eu îţi ofer cinci plăci noi şi tu mă refuzi?
– De ce doreşti să mă înţelegi greşit cu tot dinadinsul? Ţi-am mulţumit şi în sinea mea am zis că am destule.
– Cum destule?
– Putem să ne aşezăm şi să vorbim ca doi prieteni aşa cum ne considerăm?
– Poftim am făcut-o şi pe asta. Ceteră-mi ce ai de-mi spus.
– Ştii că “şeful” se apropie de şaptezeci de ani. Va muri si el. Acum ce se transmite pe posturile noastre de radio şi televiziune. Numai ”folclor” contemporan şi ce-au realizat “dânsul” şi “dânsa”. Dacă or pierii, adu-ţi aminte că pentru preşedintele Sadat, în Egipt a fost declarată o lună de doliu, la noi nu se v-a prelungii atâta, dar o săptămână tot or face-o de doliu. Asta înseamnă o săptămână de muzică depresivă. Şi pentru cine şi pentru ce? Unde vom ajunge. Nu suntem destul de îndoliaţi. Eu am trăit când l-au îngropat pe Gheorghiu Dej, dar ăştia doi îşi fac planuri măreţe, de-ai întrece pe toţi. Atunci mi-a venit ideea cu plăcile. Am acuma atâta muzică de ascultat pe plăci, cu cele aduse de tine, mai mult de 72 de ore. Nu intenţionez să profanez un doliu, dar nici să-şi bată ăia joc de noi şi după moarte lor nu sunt de acord. Asta-i povestea plăcilor.
– Unii se gândesc şi la asemenea lucruri. Bravo domnule. Şi n-a avut tare mult de aşteptat, cu toate că n-a mai folosit ”atunci” plăcile. Alţii i-au avut grija. N-a mai fost nevoie de plăci.

5 mai 1987
Nu l-am văzut pe Hosi sau Rosi sau cum îl va fi chemat, că avea un car de nume de alint, de destul de mult timp. Atunci avea o burtică respectabilă, care a fost obiectul glumelor mele. Fotbalist cu burtă! Mi-a povestit că nu mai joacă fotbal şi poate de aceea “i-a pleznit burta”. Hosi mi-a mai spus că a mai făcut ceva şcoală şi acum nu-i topitor, este maistru la cuptoarele ce topeau plumbul. De câte ori mă întâlneam cu el, setea lui de viaţă ne cuprindea şi pe noi, interlocutorii lui, atât de debordant şi tumultos era. Parcă şi acum când nu mai joacă fotbal, trăieşte intens minutele de foc ale fiecărui meci. Douăzeci de ani a fost centrul înaintaş al Topitorului din Ferneziu. M-a frapat la fostul meu coleg de profesională, capacitatea lui de-a vedea latura veselă, latura comică a vieţii. Mai erau şi alţii care doreau să facă acest lucru, dar singurul Hosi era credibil. Nu de puţine ori mi-a alungat tristeţea, doar simplu fapt că mă gândeam la Hosi. Era un balsam pentru noi, pentru toţi cunoscuţii săi. Lucrul acesta era valabil şi în teren. Hosi juca fotbal de plăcere de aceea a rezistat atâţia ani, de aceea el nu ştia faulta şi nici pe el nu l-au faultat aproape niciodată. Pe teren era irezistibil. Făcea două trei curse cu mingea la picior, care însemnau tot atâtea goluri. Poate că pentru unii să pară basm, dar nu de puţine ori Hosi a avut mai mulţi spectatori decât echipa, fanion Minerul. Cine iubea fotbalul îl iubea şi pe Hosi. Acum ne-am întâlnit pe podul Decebal. Aveam amândoi patruzeci şi doi de ani. Hosi nu mai avea burta. Îi căzuse în pantaloni. Asta nu mai însemna nici bine nici sport. I-am privit lung faţa, avea parcă o bugezeală ce părea că i-a rămas după multe nopţi de nesomn. Era slăbit în tot organismul.
– Bună Hosi, ce mai faci ?
– Bine, minunat de bine.
– Cum de umbli prin zona aceasta?
– I-am fentat pe ăştia.
– Pe care ?
– Hai să-ţi spun. Mă simţeam puţin obosit şi atunci m-am gândit să-mi iau ceva zile de boală. Am fost la un doctor care m-a întrebat unde lucrez, de câţi ani, mă rog şti şi tu tot chestionarul acela, după care, zice el că dacă îmi doresc mă pensionează. Acest lucru se poate realiza fiindcă, noi, acolo, cam toţi avem saturnism. Am fost eu angajatul lor, dar tu ştii că eu am jucat fotbal la ei. Producţie prea puţină le-am făcut. Acuma m-am gândit eu de ce să n-o fac dacă o pot. Voi mai ajuta pe soţie, fata termină şi trebuie să meargă mai departe, aş avea destule treburi de făcut şi acasă. Aşa că uite dosarul şi astăzi mă prezint la comisia medicală.
Şi s-a prezentat şi medicii l-au pensionat. Hosi a mai trăit trei luni. Abia i-a sosit pensia şi a murit. Când eu l-am întâlnit, de câţiva ani nu mai juca la Topitorul, dar a rămas un animator şi un suflet al echipei. După moartea lui Hosi, echipa s-a mai bălăbănit puţin apoi s-a desfiinţat. Puţini sunt astăzi care-şi mai aduc aminte de înaintaşul Hosi şi de Topitorul Ferneziu. Suntem tentaţi să legăm vieţile oamenilor de alte întâmplări mai mult sau mai puţin îngemănate între ele. De această dată cred că nu greşesc. Hosi a fost –Topitorul şi Topitorul a fost – Hosi… Acum i-am pierdut pe amândoi. Zicea cineva că : ”Grămada cu pierderi este mult mai mare decât groapa cu câştiguri”. Cine ştie poate-om deveni toţi contabili la NU – uri.
Mi-am luat rămas bun de la jurnal, apoi am făcut foc cu el. În carneţelele acestea rămâne prea puţin loc pentru fericire. Ne aducem aminte de ele doar când suntem marcaţi de viaţă şi nu ne putem confesa oricui, ca să nu spunem, că n-am avut cui să ne confesăm şi atunci jurnalul ne primeşte refulările, supărările, neîmplinirile. Ar fi de dorit să parcurgem mai uşor drumul vieţii dar se pare că nu-i posibil până nici noi nu suntem convinşi de acest lucru. Până când nu reuşim să iubim fiinţa umană dincolo de ideea plăcerilor.
Azi iubiţii mei cititori este ziua de miercuri 6 martie 2002, şi nu-i luată din jurnal.

După despărţirea de Anton, Nelu şi-a adus aminte de o poveste pe care i-a spus-o tot Anton despre un coleg de-al lui. Poate şi-a adus aminte de acea poveste, datorită faptului că şi el trebuia să meargă până acolo cu nişte treburi. Întâmplarea era redată în următorii termeni: ”În acea zi eram fericit. Mă simţeam minunat şi o stare de exultare mă domina. Prima dată când mi-s-a acordat acest apelativ era la cererea Directorului general al Centralei minelor. A trimis după mine, maşina lui. Am trecut pe acasă, am făcut baie, m-am bărbierit proaspăt, timp în care şoferul Generalului mă aştepta. Mi-am pus costumul şi aşa m-am prezentat la Domnul Director General. Acum îmi auzeam pentru a doua oră în viaţă acea catalogare cu acea sintagmă de – CEL MAI BUN CADRU DIDACTIC DIN ŞCOALĂ – Era prima dată când mi-s-a alocat acest apelativ, mie şi claselor la care predau, am primit “misiunea” de-a sparge muşuroaie de furnici, care erau deja depopulate de ele dar care au ajuns la un “stat de om” şi mai mult. Toţi credem că ştim totul. Văzând aceste monumente ale nefolosirii pământului de mai bine de 30 de ani, mă gândeam că trebuie să-mi revizuiesc ideile. Eu veneam de acolo de unde oamenii pentru o brazdă de pământ se omorau, aici pământ de sute de hectare “producea” muşuroaie. Nici măcar pentru păşunatul vitelor n-a fost folosit. După spusele anumitor oameni, din sat sau de aiurea, aici n-a fost un război, dar tensiunile între oameni au fost împinse până în pragul unui dezastru, dacă poate fi un dezastru mai mare decât acela ca ţăranul să nu-şi cultive propriul pământ, în timp de pace. Sunt sigur că mulţi nici n-au auzit asemenea aberaţie ştiind că nu de puţine ori, românii îşi cultivau ţarina şi în timp de război. După ce – socialismul a învins – ţăranii nu mai aveau dreptul de proprietate asupra pământului. Ca şi în alte părţi, s-a încercat şi în această localitate înfiinţarea unei Întovărăşiri agricole, motiv care a scindat populaţia satului în două. Scindarea satului nu s-a făcut pe motive politice, ci pe motive religioase.