Probabil cum se desfăşura la fiecare cadru didactic în asemenea cazuri. Dimineaţa mi-au făcut inspecţie la clase de a noua şi la ora de dirigenţie. După-amiaza aveam program cu clasele terminale a XII-a. La ora 17 trebuia să se încheie, când bate cineva la uşă, rugând inspectorul de la judeţ, să iasă afară. Se poartă nişte discuţii pe coridor şi se face apel la delegatul ministerului. Eram bucuros că după şapte ore am terminat deja. Intră inspectoarea şi-mi spune să dau pauză la elevi. Atunci abia am auzit şi eu soneria. Apoi îmi întinde o hârtie scrisă cu bandă roşie, prin care Inspectorul general îmi anulează inspecţia-proaspăt efectuată – “până la noi ordine” .
Prin luna mai, am reprimit dreptul de-a mă prezenta la Inspecţia specială. De inspecţia făcută în februarie nu se pomenea nimic. Am trecut şi a doua inspecţie. Apoi ne-au retrimis pe şantier. Am luat locul I pe ţară. Primul care a rămas cu elevii după susţinerea examenelor la Bucureşti, a fost Anton. Clasa care a plecat pe şantier era cea mai indisciplinată clasă. Era atât de dezlânată, că directorul într-o discuţie particulară s-a exprimat cam aşa ” dacă o lună nu aud de clasa aceasta, eu voi trăi cu cinci ani mai mult”. La circa o săptămână o cheamă pe soţia lui Anton la şcoală
– Doamnă vă rog să-mi spune-ţi dacă va telefonat soţul.
– Bineînţeles.
– Şi ce spune? De fapt mi-a spus ceva despre elevul Hosu şi Cânepă. M-a rugat să le anunţ familiile. Aveau nevoie de nişte obiecte personale. Dar altceva ce mai spune, eu I-am dat telefon şi zice că-i bine. E adevărat ?
– Intr-adevăr este bine. Î-mi mai pune întrebări despre Campionatul Mondial de fotbal şi altele…
Din acest moment directorul nu-o mai asculta. Elevii au fost însoţiţi la ducere de directorul cu problemele tineretului din şcoală care i-a raportat că din condiţiile promise în nota ministerului nu era îndeplinită niciuna. I-a mai spus de regimul de cazarmă impus de comandanţi, de cazarea în corturi, de lipsurile în cele mai elementare dotări la întreţinerea igienei individuale, etc. De cum au ajuns în tabără, Comandantul securităţii Gorj, le-a cerut fiecărui elev, personal, să predea cuţitul ce-l avea asupra sa(avea de lucru cu maramureşeni). Nici un elev de-al nostru, n-a făcut acest lucru. Pur şi simplu au refuzat. Adăugaţi la acestea renumele clasei care trebuia să execute muncile ordonate şi de aici până la convingerea directorului că Anton a înnebunit, cărarea n-a fost tare lungă.
Directorul era convins că “acolo” se întâmplă ceva. A pus într-o dubă TV ce a considerat că-i necesar elevilor şi a plecat spre Pinoasa. Poate că n-ar fi plecat dar cu o seară înainte, l-a chemat pe Anton la telefon şi a început al chestiona. Ăla la orice întrebare pusă de director, n-avea alt răspuns decât, bine tovarăşe director, foarte bine tovarăşe director, aici totul este minunat tovarăşe director.

Apoi l-a întrebat pe ce loc era Brigada Maramureş. Anton i-a răspuns că ei erau pe primul loc, ar fi putut crede ori ce altceva, dar ştiind elevii respectivi, clasa respectivă, directorul a considerat-o o adevărată insultă, ca să nu spunem un reproş la faptul că l-a trimis acolo. Directorul a pus telefonul jos şi dimineaţa la ora patru a plecat spre şantier. A ajuns în jurul orei mesei. De fapt chiar s-a terminat servirea mesei şi băieţii făceau un fotbal (şi aici au luat locul I). Directorul le-a aflat cortul şi pe Anton. A început să vorbească cu el foarte oficial şi-l întreba bineînţeles numai lucruri oficiale. El nu ştia cât de nebun este Anton şi nu dorea să-l irite. Răspunsurile lui Anton toate erau numai la superlativ, toate erau aici excepţionale. Acum era convins că Anton înnebunise. O să-l aibă pe conştiinţă toată viaţa…
– Anton te superi dacă mă duc puţin să vorbesc şi tovarăşul comandant al taberei?
– De ce să mă supăr tovarăşe director ?
– Dacă vreţi vă însoţesc.
– Nu,nu, nu! Vin înapoi imediat.
– Cum doriţi. Doamne cum o să mai dea ochii cu nevasta lui Anton, cu copiii lui ? De ce l-a trimis pe omul acesta aici şi cu cea mai indisciplinată clasă ? Săracul…Cea mai rea clasă, treizeci şi şase de brigăzi şi el cu derbedeii lui nu ”coboară” de pe locul unu. Noroc că l-a aflat pe comandantul SNT-ului care n-a făcut altceva decât că a confirmat spusele lui Anton. Adică cele spuse de el, de Anton sunt reale şi din câte-l ştia, era un om excepţional care-şi conducea brigada foarte bine şi se vede că-i pe primul loc. Directorul n-a mai stat la taclale, a fugit şi la pupat pe Anton. A fost o mare descătuşare. Nu credea că sunt pe primul loc, dar a reuşit să ţină clasa în mână şi n-a făcut şcoala de ruşine. Doamne ce uşurare. Acum Anton l-a făcut şi pe el, directorul, fruntaşul a unei brigăzi fruntaşe. Nu mai putea de fericire. El se aştepta la o catastrofă din partea acelor elevi, iar Anton i-a dus unde el, n-ar fi îndrăznit să gândească. S-au pus la taifas pe îndelete cu Anton, cu elevii şi nu-i venea a crede, nici acum, că au fost capabili de-o asemenea ispravă. Era posibil ca dracii ăştia care au scos untul din întregul corpul profesoral al scolii, să aducă ei, tocmai ei atâta onoare. Locul I pe SNT, elevii conduşi de Anton şi Iuliu. Ăştia care s-au luat “în dinţi” cu comandantul securităţii şi nici prin cap nu le-a tunat să predea cuţitele. Această informaţie fiind difuzată pe canalele lor de comunicaţii. Directorul parcă trăia un vis, un fapt ireal.
De la aceste şicane, de la aceste anomalii, dar şi bucurii ale vieţii, m-am ataşat şi mai tare de prietenul meu Iuliu, prietenie care completa şi stările dintre noi fiind temperamente diferite.
– De puţină vreme, un inginer miner, profesor şi el la acea şcoală, prin intermediul unor cunoştinţe, care aveau ceva influenţe mai discrete, prin mijloace numai de el ştiute, a reuşit să-şi vadă dosarul personal făcut tot în urma evenimentelor din ’77 ce s-au petrecut la acel cerc pedagogic, a reuşit să afle “suflătorii” lui care nu după mult timp s-a aflat că erau şi ”suflătorii” altor colegi “incluşi” în acele evenimente. Acolo scria că informatorul care m-a “suflat” pe mine era Iuliu “prietenul” meu…

20 august 1986

Omul pe care l-am cunoscut mai demult, azi îmi revine în memorie. Tipul era o persoană sociabilă, obişnuită, poate doar că atunci când mai lua câte-o boabă de strugure îi plăcea uneori să mai şi cânte. Lucru firesc la orice adunare de români, care-i “stropită” cu licori de fructe. Omul se bucura de orice fel de muzică, dacă aceasta era de calitate. Adică melodioasă nu ritmică ce dă în tine cu sute de decibeli. Tot cam pe vremea aceea “răposatul micşora” curţile oamenilor de la sate la maximul 10 ari. Cei din Vest de abia atunci s-au sesizat că în România se întâmplă ceva, când cei de la Steagul Roşu şi Tractorul în ‘85 în loc să voteze au făcut grevă, apoi revoluţie. Asta a fost pentru ei, pentru noi au fost alte “semne”. Românii au acceptat ori ce umilinţă, în afara curţii, dacă te-ai crezut grozav şi ai început să-i dai indicaţii chiar în curtea omului, în intimitatea lui, asta nu se chema conducere ci oprimare. De aici au început toate nu de la…Tokeş.
În 1972 o femeie din Buşag câştigă primul proces împotriva Statului Român, de la naţionalizare. Ocazie cu care-şi recâştigă casa, transformată în sediu CAP. Dar românii nu aveau nici-un drept şi nici-o proprietate asupra pământului. Era interzisă a se întăbula chiar şi pământul ce se afla sub locuinţa proprie. Asta presupunea ca omul să fie lăsat la cheremul oricărui activist, primar sau alt ciocoflender care îţi putea impune “mutarea casei”. Asta a fost la început, spre final ”harnicii Domnului nemaiavând nimic de lucru în ţară”, au început să “mute” satele, bisericile şi visele românilor de mai bine. De la acest decret de resorbţie a curţilor, oamenii au început să nu mai asculte de nimeni. Nu erau revolte făţişe, ci refuzuri mute. Aşa au început să rămână recoltele pe câmp, să absenteze de la lucru şi de regulă nu se angajau în nici-o acţiune. Din acel moment lumea românească a devenit opacă. Dacă muncitorilor le dădeau penalizări de până la 50%, la ţărani le-a luat tot ce se putea. Aceste acţiuni făţişe au dus ţara la pauperizare şi la lipsa de interes în orice domeniu. Fiind partidul muncitorilor şi a ţăranilor, ”conducătorul iubit” i-a pus la punct pe amândouă clasele, că de intelectuali a “avut de grijă” mai înainte.
La scurt timp după aceste “evenimente”, omul nostru, despre care povestim, apare acasă cu un picup vechi polonez şi nişte plăci cam tot aşa de vechi. Soţia a încercat să-l “descoasă” dar n-a prea priceput de ce are nevoie de vechiturile alea. Cert era că, dacă până atunci mai aducea un măr, o bomboană copiilor, din acea zi aproape totdeauna apărea cu câte o placă, un LP. Ciudăţenia era că nu le punea să le şi asculte.