Ca şi timp de construcţie, era ceva mai lung decât la construcţia caselor româneşti datorită faptului că se efectuau mai multe îmbinări în lemne la casele săseşti. Acestea erau impresiile celor două echipe de dulgheri. Casele rămâneau netencuite, această operaţie cădea în sarcina proprietarilor. Casele erau frumoase, parcă cele săseşti erau mai vesele. N-au stat mult goale că primii însurăţei au apărut după prima horă care a avut loc aici. Aşa a început, pentru a câta oră, mugurii vieţii în Cetate. Comanda Bistriţei a început a aparţine saşilor care au primit drept Comite pe un Herman, ce a ştiut să ţină cumpăna între profiturile comunităţi săseşti şi veniturile Coroanei Ungariei. În afara militarilor de carieră, a Teutonilor, s-a pus bazele şi unor afaceri negustoreşti care în final au reuşit ca să atragă pe militari transformându-i pe uni dintre ei în negustori. Poate că aceste revigorări ale comunităţilor săseşti s-au putut face şi datorită răscoalei cetăţii Câlnic împotriva regelui Bela care evident că nu dorea să scape din mână averile aduse de Cetăţile de margine şi în acest caz a mai slăbit puţin hamul fiscal, ocazie de care au ştiut profita imediat atât saşii cât şi nobilii. O altă cauză a mişcărilor de reorganizare din acea perioadă, erau aducerea a unui al doilea val de “oaspeţi”, de această dată cu mai puţini teutoni, imediat după Invazia tătară, “oaspeţi” care să repopuleze zonele pustiite de tătari şi mai ales unde regele Bela avea interese mai mari. Tot cu această ocazie, nobilii ardeleni pretinzând distrugerea “documentelor privilegiate” sau “confirmări” au cerut cancelariei altele în care evident erau incluse şi pământurile care şi le-au dorit şi care nu le-au avut niciodată. Odată cu aceste “confirmări” care au continuat şi sub regele Ştefan, fiul lui Bela, unii şi-au pierdut tot iar alţii au dobândit mult, atât de mult că au trebuit făcută o nouă reorganizare a comitatelor. Breasla negustorilor din Bistriţa a reuşit să se interpună între rege şi Rodna şi pentru trei sute de ani vor fi stăpânii lor, a rodnenilor, a minerilor din Rodna. Saşii care au rămas şi cei care au repopulat localităţi din Ardeal, vor avea stările de cetăţeni liberi cu foarte multe fiscalităţi reduse. Ei fiind muncitorii în mine, agricultori, sau meseriaşi liberi. Acei dintre ei, care au venit cu primii teutoni, au acumulat deja ceva averi. Unii s-au “transformat” în neguţători, ceilalţi având funcţii de apărare ale domeniilor sau ale Cetăţilor, păstrând în permanenţă şi funcţii în conducerea militară a obştilor, am putea spune, până în zilele noastre. Această perpetuare “la comanda” militară a localităţilor s-a datorat la început, bunele lor relaţii cu meşteşugarii şi negustorii cetăţilor militarizate ale Braşovului şi Sibiului, care le livrau arme. Mai târziu aceste relaţii au devenit foarte favorabile cu conducătorii acelor sate, cetăţi sau comitate şi chiar cu puterea Imperială, prin mijlocirea şi concilierea acestor militari de carieră, în ori care situaţie sau diferend dintre ele. În Bistriţa negustorii îşi construiesc în acele vremuri chiar un cartier, Şugălete, construcţie ce există şi astăzi.

– Cu ceva timp mai înainte ai folosit o expresie: ”Cătane negre” la ce se referă această denumire deoarece se ştie că negrii n-am avut pe aici şi robii ţigani au apărut mult mai târziu, deci era exclus ca acei oameni să se afle printre apărătorii pământurilor româneşti.
– Puterea Imperială austriacă, considerând prea costisitoare paza marginilor imperiului, după 1524, pe modelul dalmaţian, se hotărăşte să mai facă două regimente de graniţă. Unul cu reşedinţa la Orlat pentru partea de sud şi al doilea cu sediul la Năsăud pentru partea de est a imperiului, lucru ce se întâmplă în anul 1762. Măsura n-a fost bine văzută de nimeni. Nobili îşi pierdeau iobagii, ţăranii se vedeau ”legaţi” militar împotriva fraţilor moldoveni. Foarte mulţi români fug în Moldova să nu fie înregimentaţi. După ce le satisfac doleanţele (între timp a avut loc şi-o revoltă a grănicerilor năsăudeni), se constituie Regimentul II de grăniceri Năsăud. Dar cum toate “puterile” sunt zgârcite, peste uniforma de vară, soldaţii n-au mai primit alte piese ale uniformelor niciodată. Pe acele meleaguri se face o pănură (postav) groasă din lână ţigaie. Din lâna albă se fac pănuri albe, material din care se croiesc hainele de iarnă de sărbătoare. Din lâna cea neagră, se fac cam toate hainele de iarnă care nu sunt ”de părade” . Lâna ţigaie este o lână inferioară şi ca să fie ceva de pănura respectivă care-i foarte groasă după ce a fost făcută, o duc la piuă unde săptămâni întregi o bat continuu. În final devine un material cu o grosime medie de 7-8 mm prin care nu trece apa niciodată, în schimb este foarte călduroasă. Cum din pănura albă se fac straiele de sărbătoare, de iarnă, a rămas ca: chitul, lecărul, căputul, sumanul, laibărul, care-l vor purta ei ca soldaţi să fie negre deoarece sunt ”tot la slujbă”. Şi în acele sate se cunoştea cum se poate obţine astrahanul, dar oamenii de acolo, nu numai că sunt economi, mai sunt şi miloşi, ei nu consideră faptă omenească, ca pentru o căciulă brumărie, să jertfeşti două animale. Aşa a rămas ca ale lor cuşme să fie tot negre dar din piele obişnuită de miel. Astfel au devenit grănicerii “Cătane negre” din cauza culorii costumaţiei. Dar despre ei cred că ar fi un interlocutor mult mai bun decât mine Bonaparte, mai ales că s-au cunoscut şi s-au “gratulat” reciproc de două ori. Prima întâlnire “s-a dat” pe 30 Octombrie 1796 în timpul bătăliei de pe râul Piave, unde “cătanele negre” au oprit armata franceză, a lui Napoleon ca să nu împresoare armata austriacă. Grănicerii au fost citaţi pe Ordinul de front pe armată şi Napoleon le-a dat denumirea de ”îndrăcitul batalion”. A doua ocazie de-a “se întâlni” a fost pe 15-17 Noiembrie 1796 la podul de la Arcole unde trei zile Napoleon nu a putut străbate liniile ocupate de Grănicerii năsăudeni. După terminarea luptei, în raportul întocmit către Directorii Republicii scria: „Admir statornicia şi vitejia acestui batalion “îndrăcit” şi nu găsesc suficiente cuvinte de laudă, pentru aceşti îndărătnici “nemţi” a căror rezistenţă era într-adevăr eroică…dacă ar avea un asemenea batalion ar ajunge la Viena în trei zile”. Aste-au fost Cătanele Negre. Deci negreala lor venea de la culoarea lâni cu care erau îmbrăcaţi nu venea nici de la culoarea pieli şi cu atât mai puţin de la sufletele lor care erau viteze

Anton se uită la caietul ponosit, cu scoarţele roase de vechime şi frecături, care ca prin minune a rezistat atâtor mutări, frecături primite de la dosirea lui în multele-i ascunzători, de la salteaua patului şi până după cornii acoperişului streşinii casei, prin valize şi printre alte cărţi sau reviste. Caiet c-o vechime apreciabilă care i-a servit de jurnal, în copilărie, în adolescenţă şi după reaflare şi mai curând. Aici erau acele însemnări intime care păreau, atunci când au fost scrise, mari secrete pentru autor, dar el era convins că însăşi pentru bunul mers al lumii, aceste însemnări erau deosebite. I-a fost multă vreme cel mai important confident dar şi marea durere de cap când credea că nu este destul de bine ascuns şi ar putea fi găsit de cineva, care să-i divulge marile lui secrete, dar şi marile slăbiciuni ce l-ar putea discredita în ochii prietenilor, dar mai ales ale… unor fete care aveau deja pagini întregi în inima lui. Era un tronson de viaţă care era trăită într-un iureş ce alterna de la sublim la dezastru. Când a fost primit în UTC pe adeziune scria că: “Utecistul nu trebuie să aibă secrete faţă de organizaţia de bază”. A fost o mare dilemă pentru el. Să spună că a scris un jurnal intim, să nu spună? Ar suferi organizaţia dacă el n-ar pomeni de secretele din jurnalul lui? De fapt de ce trebuia a spune că a ţinut un jurnal. Nu toţi oamenii ţin jurnale. Un candidat care urma să fie primit, a “recunoscut” că are neamuri în străinătate… la Cluj şi nu a mai fost acceptat în organizaţie. O însemnare din jurnal:
“6-august 1957. Este zi de luni. Am fost la şcoală cu toate că-i vacanţă. M-a rugat tovarăşa instructoare de pioneri să învăţ un pioner să cânte la trompetă. De fapt nu era vorba de cântat ci doar să poată sufla semnalele necesare în activităţile pionereşti. Eu eram ultimul şi singurul care mai ştia să sufle la trompetă din şcoala noastră şi eram în ultimul an de şcoală. Alesul tovarăşei, era nu chiar o nulitate în materie de muzică şi instrumente de suflat. Dar cred că era un mare puturos. Nu-i trebuia nu ştiu câtă ureche muzicală pentru aceasta, dar băiatul respectiv nu vroia să fie întotdeauna primul la orice activitate, viitoarea datorie a trompetistului. Am rugat mai mulţi copii să vină să se joace în curtea şcolii fotbal. Gândul meu era să prind pe unul pe care să-l învăţ cât de cât să cânte la trompetă. N-am reuşit. Poate altădată. După masă nu prea aveam ce face. Un vecin, care avea un lan de porumb lângă Someş, m-a rugat ca atunci când voi avea timp să mă mai uit şi eu prin el. Porumbul era deja în lapte şi copiii care veneau la scaldă, mai rupeau şi puneau pe jar doi trei cucuruzi. Am intrat în lan şi am parcurs vreo trei şire, apoi am luat-o înspre dreapta lanului. După vreo zece metri am auzit nişte voci ciudate în lan. Nu semănau cu vocile copiilor care ar fi venit la furat porumb, de aceea am devenit mai atent şi totodată mai precaut. Într-un loc cu mai puţin porumb, era Gherghina cu faţa în sus şi peste ea era Mielul, doi copii ai vecinilor cu unul sau doi ani mai mici ca mine. Pentru prima oră în viaţă vedeam un act sexual în plină desfăşurare. I-am văzut cum erau aşezaţi, cât şi ce se poate vedea în asemenea dezlănţuire de iubire.