Se simţea din nou util, din nou era stăpân pe situaţie. Dintre viitoarele funcţii care se prefigurau a fi în solda şi graţiile regelui, Kondrad i-a propus lui Keled să-i sugereze regelui reorganizarea cetăţilor “de pe margine” şi garantarea securităţii transporturilor de aur de la Cetate, la Bistriţa. Când Kondrad făcea aceste propuneri lui Karol Keled care urma să încerce să-i sugereze regelui aceste demnităţi, Moşii din Cetatea Rodnei, făcuseră de mult rugare la Majestatea Sa să-l includă printre posibilii viitori comandanţi militari ai cetăţii pe Kondrad. Faptul că nu a fost văzut de loc în Ungaria, nu a fost cunoscut ca şi contracandidat pentru această demnitate a fost un avantaj. Avantajul celui din umbră. Un alt atu în favoarea lui Kondrad în afară de retragerea lui în Slovenia şi care a cântărit foarte greu în stabilirea viitorului demnitar era doleanţa Sfatului moşilor din Cetate care solicitau expres numirea lui Kondrad în funcţia de Comandant militar al cetăţii Rodna. Când toate acestea erau sigure şi toată lumea era mulţumită, Karol Keled a obţinut o audienţă la rege pentru Kondrad care de câteva zile era în Buda locuind la reşedinţa prietenului său. S-a hotărât ziua când Majestatea Sa îl va primi. S-a brodit ca în acea zi regele să dea un bal de sfârşit de iarnă. La curte şi la bal lume din toate ţinuturile şi tot regatul. Mareşalul Curţii primea şi vestea musafirii. Printre ultimii primiţi era şi Kondrad. Keled i-a arătat locul unde i-a fost stabilit, în momentul în care Regele va sosi. Mareşalul l-a anunţat pe Rege, care a sosit şi avea în jurul său o mică suită, împreună cu care se deplasau printre rândurile de invitaţi. Persoanele care-l însoţeau pe Arpad, trecând printre rândurile de musafiri, prezentau Majestăţii Sale, persoanele din anturajul lor. Regele mergea încet şi răspundea saluturilor fără a întinde mâna. Suita regelui, împreună cu regele, a ajuns în dreptul lui Kondrad. Karol Gut Keled l-a prezentat, regele s-a uitat la el, parcă şi-a adus aminte de ceva: ”Magistrul Kondrad aţi spus?” şi plecă mai departe. Acesta a fost întrevederea la Majestatea Sa. Din această propoziţie, Kondrad a înţeles mai multe lucruri. I-a fost pe plac regelui şi tot el i-a sugerat că este Teuton dacă a primit funcţia cea mai înaltă în Ordin, de Magistru. De aici a tras concluzia că el nu este pe listele ”de dizgraţie” şi a fost bine apreciat după ”preţul” plătit de Keled ca să-i ofere acea demnitate. Poate că atunci o fi plătit un preţ Keled, pentru a-şi pune omul lui de Magistru în cetate, dar nu va trece nici zece ani şi prin prietenia câştigată cu acea ocazie la rege, pământurile familiei Gut Keled vor acapara o mare parte din Ungaria. Familia lui Gut Keled va avea proprietăţi chiar şi pe pământurile sătmărene, maramureşene şi cu-o amplă “deschidere” spre “inima” Ardealului. Această familie împreună cu Koszegi, Csak, Aba, Borşa, “devin” stăpânii pământurilor din Transilvania, Slovenia şi Croaţia conduc prin oamenii lor şi se opun puterii Centrale.
Întrevederea la rege luând sfârşit Kondrad s-a retras în Slovenia unde va aştepta primirea numirii sale regale, cât şi obligaţiile ”exprese” care erau un alt firman. Trecând peste faptul că numai întrevedere nu putea fi numită acea “vedere” la rege, Kondrad era fericit că după mai bine de un an de incertitudini, din nou se poate mândri că nobila lui sorginte a fost recunoscută la o curte europeană chiar dacă aceasta nu-i cea a Germaniei sau Prusiei, dar din nou era autentificat ca nobil şi slujbaş regal şi după primirea numirii va avea într-adevăr o întrevedere la rege, unde va putea merge cu suită proprie şi chiar ziua.

De pe Dealul Dumitrii se vedea Cetatea Bistriţei. Biciurile nu conteneau a le brăzda carnea şi a le jupui pieile soldaţilor luaţi robi de la ultima bătălie. Încercaţii luptători ai Cetăţii nu s-a aşteptat la tratamente omenoase din partea învingătorului. Erau dureri de neimaginat, dar erau dureri provocate trupului. Durerile sufletelor lor erau mult mai mari. Ei ştiau că au pierdut tot ce se poate pierde şi asta fără să fi avut posibilitatea unor confruntări directe. Această înfrângere se datora numai trădării a acelora care ar fi trebuit să le stea alături în luptă. Un alt regret era că pe Valea Mare unde-i puteau nimici pe toţi tătarii, au ascultat de rugăminţile lui Ditrich care a cerut creditul lui Aristaldis de-ai permite lui să-i “masacreze” pe duşmani. Aristaldis nici nu şi-a imaginat, că un om cu atâta demnitate în conducerea Cetăţii şi care a dat nenumărate dovezi de loialitate ar fi capabil să-i vândă. Dar după cum s-a dovedit mai apoi, a făcut acest târg pentru o funcţie pe care nici n-o putea deţine vreodată. Se pare că niciodată măsurile de precauţie nu sunt suficiente. Ajungând la porţile cetăţii Bistriţei, căpeteniile mongole s-au folosit de Aulu şi Kondrad ca interpreţi şi nadă, în solia trimisă de Cadan, comitelui de Bistriţa. Comitele a primit solia şi au început negocierile. În acest timp, de comite se apropie un sfătuitor care-i şopti ceva. Ieşind pe metereze, comitelui nu-i venea să creadă ce-i vedeau ochii. Cadan, căpitenia mongolă care cerea pace şi ospeţie, în faţa cetăţii, prinşii legaţi de mâini şi de picioare, de patru cai biciuiţi nebuneşte, îi “dezmembra” pe foştii Moşi ai Cetăţii Rodnei. Probabil că prin asemenea “metode” încerca să bage groaza în locuitorii cetăţii. Furia nu mai avea margini. Aulu şi Kondrad, reuşind să se elibereze au prins pe ceilalţi tătari din Solie şi i-au tras în ţeapă pe meterezele cetăţii în văzul tătarilor. Schimburile acestea de cruzimi de-o parte şi de alta, au dus la o stare de nebunie între combatanţi, începând o luptă disperată pe viaţă şi pe moarte. Practic se sfâşiau între ei. Singurul gând care-i stăpânea: să-şi răpună duşmanul. Au uitat că au venit pentru pace. Toţi c-o furie oarbă se aruncau unii asupra altora. Toţi vroiau moarte şi sânge. Clemenţă nu mai exista, omenia a dispărut. Bistriţa era dotată cu tehnică defensivă de ultim moment. Catapultele, arbaletele, gurile de foc secerau mongolii cu nemiluita. Dar Cadan nu era omul asalturilor prelungite şi păguboase. Prin aceeaşi metodă care a dat roade şi la Rodna, a folosit-o şi aici luând Bistriţa pe care a trecut-o prin foc şi sabie. Kondrad şi Aulu s-au acoperit din nou de vitejie şi în această bătălie. Prinşi cu crâsnicul, Cadan le-a tras pielea de pe ei de vii pe zidurile cetăţii Bistriţa.

Aristaldis după pomenirea morţilor, a trecut la refacerea caselor cetăţii Rodna În cetate nu toate casele au fost arse. Au fost multe case răspândite pe o arie mai mare şi care erau intacte. În ele s-a făcut curăţenie şi au fost cazaţi mai mulţi. Fiind numai bărbaţi, fără familii, n-au fost probleme speciale la cazare. Apoi au trecut la repararea caselor care erau mai puţin deteriorate şi în acest fel problema locuinţelor, a cazărilor n-a mai fost problemă. Cu toate aceste probleme făcute, Aristaldis ştia că nu poţi rezolva simplist problema caselor dintr-un sat dacă ai o casă pe un deal alta pe altul şi locuitorii acestei case sunt străini, ca după un timp să se prezinte stăpânul casei şi locuinţele ocupate astfel trebuiesc redate proprietarilor. Ca să evite asemenea motiv de intoleranţă, a luat o echipă de dulgheri saşi şi o altă echipă de dulgheri români. Le-a prezentat locul care trebuie curăţat şi de unde vor începe construcţia satului din nou. După curăţarea locului, fiecare echipă trebuie să facă o casă, modelul care-l ştiu ei cel mai bine, acela să-l facă. Aceste case în prima fază va fi cadoul obştii primilor tineri căsătoriţi, indiferent de provenienţa lor. De aceea trebuie să fie ceva reprezentativ, ceva care să placă şi mai ales să atragă, să le placă tinerilor familişti. Cele două echipe au primit şi ajutoare care le aduceau lemnele şi le pregăteau, pentru acea partea componentă, care urma să fie în noua construcţie. Casele aveau amplasamentul faţă-n faţă, peste drum şi în dreapta vechii biserici arse de mongoli. Deci amplasamentul acestor case erau în centrul satului. Lucrul pornit a luat o turnură neaşteptată. Românii n-au fost mulţumiţi de această hotărâre a lui Aristaldis şi au cerut ca prim început să facă două case. Aristaldis i-a întrebat de ce? Problema pusă era că la noi construcţia caselor au început demult şi în perioada dacică deja aveam o construcţie de casă specifică acelei perioade care se mai realizează şi astăzi. Astăzi acele construcţii au evaluat, au primit un specific local care s-a impus în acest domeniu. De aceea dorim să construim cele două prototipuri de case şi în funcţie de preferinţe vom opta pentru unul sau altul dintre modele. Aristaldis nu a văzut un impediment în acest lucru aşa că a fost de acord cu pretenţiile dulgherilor băştinaşi. Au început concursul. Dulgherii români foloseau grinzile caselor lungi la lungimea integrală a caselor. Îmbinarea lemnelor o făceau ca şi dacii în mucuri. Casele saşilor erau făcute cu preponderenţă din capete scurte de lemne. După ce îmbinau partea de jos a casei, talpa casei, unde foloseau grinzi întregi, în rest foloseau numai lemne scurte capete. La partea superioară de încheiere a camerelor, din nou foloseau grinzi întregi la îmbinare. Acest model de case construite de saşi aveau avantaje constructive: se foloseau bucăţi scurte, de aici concluzia că puteau lucra mai puţini oameni la făcutul unei case. Maximul trei oameni cea ce nu putem pretinde la grinzile cu lungimi de 8-12 m care se foloseau la casele româneşti. Costau mai puţini bani şi dacă se dorea se putea lucra după două trei zile sub propriu acoperiş cea ce era extra ordinar mai ales pe vreme neprielnică.