Lucrul acesta s-a putut realiza, ori datorită faptului că s-a construit puţin, ori că unele construcţii degradându-se în diferite perioade istorice, s-au construit altele în moda arhitecturală de atunci şi după cum era de avut proprietarul acelei proprietăţi.
Acest centru dreptunghiular marchează trotuarele actuale cu copaci ornamentali, trotuare care în timpul sărbătorilor şi joia, erau pline de oamenii care se plimba pe Corso. Aceasta era distracţia de bază în acele vremuri. Să-ţi vezi concitadinii, să fi văzut de concitadini, să-i saluţi şi să fi salutat dacă se poate de toţi şi tu să-i saluţi, dacă-i posibil pe toţi. Era forma prin care oraşul trăia şi individul se manifesta în centrul oraşului. Pentru locuitorii oraşului aceasta era “vizita mare” înţelegând că vizita mică era între rudenii. Prin acest Oraş Vechi, cu acele obiceiuri, din timpuri imemoriale, care-i dădeau imaginea şi tumultul oraşului din acele vremuri trecute, vremuri din care a mai prins şi Anton secvenţele transpuse şi care erau parte din fiinţa lui, parte din tinereţea care nu se mai întoarce. Rememorând aceste trăiri şi fapte, din mai îndepărtata sau mai apropiata istorie a urbei sale, Anton nici n-a observat că plimbarea lui ”în timp” îi este urmărită de Dan. În retrăirile lui era aşa de aprofundat că dacă Dan nu l-ar fi prins de mână ar fi trecut pe lângă el.
– Mă tu visezi pe drum.
– Bună Dane, ne mai fură gândurile uneori.
– Şi la ce te gândeşti.
– La nimic interesant. Mă uitam la casa asta. Mă gândeam la stăpâna ei .La liniile arhitectonice care au format nucleul Cetăţii. La oamenii care au trăit pe atunci. La cum au trăit acei oameni. Cam la asemenea lucruri.
– Nu-s puţine. Dar cum de acum te-au brodit aceste gânduri.
– Sincer să fiu te căutam. Îmi doream un schimb de replici. Poate chiar o confruntare sau de ce nu, o scuză.
– Şi la care rămâi? Zise Dan pornind alături de Anton la plimbare.
– În primul rând trebuie să-ţi dau dreptate la discuţiile avute pe marginea Cavalerilor Teutoni. Povestea aşa cum ai intuit-o, nu se poate termina acolo, deoarece nu acolo-i încă punctul ei. Până mai ieri nu ştiam că şi în familia noastră sunt rădăcini ale teutonilor şi ele sunt citate de oamenii de cultură români. Bunăoară dacă Iorga scrie despre străbunica mea, despre contesa Zichy, căruia localnici-i ziceau ”grăfoaia” , Şotropa scrie despre stră-stră bunicul meu Cnezul Flamă care la 1770, la ultima expediţie a tătarilor pe acele meleaguri, expediţie de pedepsire comandată şi condusă de Domnul Moldovei Racoviţă care a năvălit în Ardeal, stră-stră-bunicul, Cnezul Rodnei, a învins tătarii şi oastea moldoveană. Rebreanu în schimb în “Pădurea spânzuraţilor” vorbeşte de un locotenent, care poartă numele bunicului meu dinspre tată, cu care a fost coleg de şcoală. După cum vezi nu se poate să încheiem o poveste a cărui ramuri se extind până în zilele noastre. Aşa că “povestea” se continuă şi când domnia ta vei dori s-o auzi îţi voi sta la dispoziţie.

– Un moment. Tu nu vezi că eşti în contradicţie. Mi-ai zis că mă căutai. Bănuiesc că nu pentru a-mi spune poveştile istoriei noastre? Totuşi dacă asta ai dorit, atunci fă bine şi deşartă-ţi sacul, altfel probabil va trebui să ”schimbăm ordinea de zi”. De fapt prima dată aş dori să-mi spui cum zici tu că a fost cu ultima invazie tătară în care zici că stră-stră bunicul tău i-a pus pe fugă. A fost într-adevăr pusă la cale de Domnul Moldovei?
– Oamenii din acel district, erau organizaţi ca grăniceri ai Imperiului Austro-Ungar. De fapt tu care îţi plimbi creionul pe harta municipiului zilnic, poate ai observat că una din străzi se numeşte a Grănicerilor. De la acele evenimente i se trage numele În Moldova în acele timpuri domnea al doilea domn fanariot, unul Racoviţă. Situaţia politică internaţională, considerau Imperialii, că ar fi fost oportună alipirii Moldovei la Imperiul Austro-Ungar. Cum n-au dorit o operaţie de anvergură, în secret au considerat că o substituţie de Domnitor le-ar fi mult mai potrivită. După realizarea acestui plan, Marile Imperii puse în faţa faptului împlinit, ar fi avut o reacţie de formă sau în cel mai rău caz ar fi revendicat şi ei ceva teritorii. Planul nu avea cusur. Totul depindea de cine-l va executa. Regimentul II de grăniceri Năsăud avea 32.000 de suflete. Românilor din acest regiment li s-a promis satisfacerea doleanţelor de veacuri (şcoli româneşti, biserici şi libertate deplină). Cum aceste doleanţe erau de pe vremea Bobâlnei şi a lui Doja, Horea, grănicerii din Rodna au considerat că merită efortul acesta pentru câştigarea drepturile promise şi neîmplinite de veacuri. Sfatul Moşilor a aprobat acţiunea. A mai rămas o singură problemă. Cine să conducă acţiunea “Cătanelor Negre” în Moldova. Erau două propuneri. Cancelaria-l susţinea pe căpitanul Ferentz un ofiţer german şcolit la Viena, om cu deosebite merite militare, dar cam repezit. Şi localnici-l propuneau pe Bureacă un băştinaş, care avea poate mai mari merite militare dar…era român. Misiunea lor era să-l prindă pe Domnul Mihai Racoviţă şi să-l predea unui aşa zis comando care trebuia să-l ducă la Viena. Două companii de Cătane Negre au trecut în Moldova. Au ocupat poziţiile stabilite în plan. Domnul Moldovean a venit cu suita şi urma să intre în biserică. Planul de prindere era în momentul ieşirii Domniei Sale din biserică. Se ştie că Domnitorul era Întâiul la ieşire şi trupele încă nu erau desfăşurate. Ce i-a venit lui Ferentz nu se ştie, dar a ieşit din ascunzătoare şi s-a dus spre Domn înainte ca Măria Sa să fi apucat să intre în biserică. Acţiunea a fost compromisă. Cele două companii de soldaţi ardeleni au fost măcelărite. Acesta a fost motivul represaliilor moldovenilor în Rodna. Cu toate că Domnul Moldovei a prevenit pe tătari să nu omoare românii, în oastea grănicerească de atunci, numai ofiţerii şi nici ei nu erau toţi nemţi ceilalţi erau români. În afară de cele două companii nimicite în Moldova, aici au omorât 23 de oameni, au dus în robie 38 şi au fost mulţi răniţi. Au ars două biserici, două mori, şi 103 case. Acuma de vrei rămânem la prima opţiune. Să zicem că ne apucăm să disecăm istoria. O facem din mers sau ne aciuim undeva?
– În mod normal nu-i indicat să te proţăpeşti în mijlocul drumului şi să te apuci de poveşti. Localurile acestea cu ”consumaţie”, au clientela lor, clientelă care de regulă nu prea ştiu respecta pe cei din jur, manifestându-se nu întotdeauna civilizat.

Apoi atmosfera aceea cu fumul gros de tutun, nu te prea îndeamnă la peroraţii. În fine să intrăm undeva. Acel undeva s-a nimerit a fi cofetăria ”Violeta”. Era să zicem localul ideal dar este aşa de luminat parcă era pregătit pentru conjuraţii. Vom putea petrece aici o oră, două.

– Am rămas cu vechile poveşti, la dezastrul produs în Rodna de tătari la 1241, care au ocupat Cetatea prin cumpărarea lui Hertzel şi Ditrich, şi au trecut-o prin foc şi sabie, iar pe cei mai tineri şi mai vajnici luptători i-au luat în Hoardă.
Aristaldis a coborât cu falanga lui să dea riposta tătarilor. A aflat cetatea încă fumegând şi nici picior de tătar. Cu toate că le ştia “obiceiurile”, de această dată tătarii au acţionat într-o grabă inexplicabilă chiar şi pentru un militar de carieră. Lucrul acesta i-a luat ultima posibilitate de-a trimite o ştafetă Bistriţei care să-i prevină de nenorocirea ce urmează să se abată peste ei. Aristaldis a trecut în revistă pagubele materializate prin distrugere şi jaf. Nu mai exista nici un supravieţuitor. Dacă tot ce era construcţie a fost incendiat, ruperea de nori care a căzut peste Cetate a umplut-o cu noroi pe toată faţa cetăţii. Trebuia începută curăţenia. Trebuiau şterse urmele mongolilor. Treabă era destulă, oameni nu prea mulţi. Cel mai dureros şi neplăcut lucru era adunatul şi îngropatul cadavrelor. Putea spune că nu era om din falanga sa care să n-aibă un mort de îngropat. Pe măsură ce se adunau cadavrele într-o meandre a Samusului, Aristaldis devenea tot mai agitat şi mai supărat. N-au adunat nici un sfert din cei morţi ca să i se certifice bănuiala. Între morţi nu era nici unul dintre acei care a fost în catacombe. Negru de supărare, cu sufletul întristat, a luat un detaşament cu care s-a dus la poarta cetăţii de la hait şi cealaltă poartă de la biserică. Ambele erau colmatate. Acum era convins că n-a fost numai o luptă pierdută. Asupra satului său s-a abătut un dezastru. Poate de atunci pe locurile acestea, uşile de la intrare nu se mai fac numai cu deschidere înspre interior. Pe atunci uşile toate se deschideau numai spre exterior şi în acest caz colmatarea uşilor a dus nu numai la blocarea locuitorilor cetăţii în catacombe, dar şi asfixiaţi lor, după colmatarea uşilor şi a puţului de aeraj. Aşa s-au sfârşit urmaşii cetăţii alături de toate femeile din cetate. Acum erau ca un copac care-şi pierde trunchiul. Nimeni nu şi-a putut imagina o nenorocire atât de mare. Şi dacă ar fi stat în faţa mongolilor, dacă ar fi participat la zdrobirea lor, n-ar fi putut înregistra o asemenea pierdere. Cine-şi poate imagina viaţa unui sat, a unei comunităţi fără copii, fără femei. Poate până atunci oricine făcea planuri asupra unei localităţi, în aceste planuri erau incluse utilităţile, poate dorinţele, poate un anumit confort, dar să-ţi faci planuri pentru o localitate în care nu va fi procreaţie şi fructele ei copiii, parcă-i nelogic. Nu stă în picioare. Localitatea îşi pierde sensul existenţei. Detaşamentele de luptători au reuşit decolmatarea uşii de pe cetăţuie. Duhoarea care le-a inundat nările confirma bănuiala lui Aristaldis. Au intrat cu toţii în catacombe.