Munca sindicală cuprinde şi protecţia salariatului, preocuparea pentru atragerea salariatului la viaţa societăţi. “Scoaterea” lui din sfera muncii şi atragerea în sfera culturală, în practicarea sportului de plăcere şi pentru sănătate, sunt încă doar dezideratele muncii sindicale. Apoi urmează refacerea lor, a familiilor lor şi multe alte probleme care astăzi sunt de neatins pentru munca sindicală. După câte vezi, nu suntem străini de ceea ce ar trebui să fim, ceea ce este de fapt munca sindicală. Poate nu şti dar în sport aproape toate echipele de fotbal au luat fiinţă pe lângă un sindicat. Şi astăzi CSMS-Iaşi şi CSM-Reşiţa sunt numai două dintre cluburile care au mai rămas ale sindicatelor, cluburi de frunte. Ele au fost între echipele renumite din fotbalul nostru. Mai sunt şi altele. De fapt aproape toate Cluburile sportive au fost Sindicale, (excepţie făceau, cele ale armatei sau miliţiei, cele studenţeşti) dar doream să precizez că nu banii ci mişcarea sindicală a infiinţat, susţinut şi promovat mişcarea sportivă din ţară zeci de ani. Acum când totul este gata, apare unul cu bani si-i a lui echipa sau clubul ăla.
– Voi aţi fi mult mai puternici, dacă aşa cum reiese din cele expuse până acum, v-aţi putea înăbuşii orgoliile şi v-aţi uni într-adevăr.
– Nu cred că-ţi dai seama ce greu este acest lucru. Un post în conducerea sindicatelor este o afacere extraordinară pentru cei pe care nu-i interesează această muncă şi nici soarta sindicaliştilor. Şi greu cu adevărat este că cei care-i aleg nu-i pot verifica “munca” depusă. Oamenii aceştia cunoscându-şi interesele pregătesc o “textură” de intrigi din care omul simplu nu poate alege nimic şi-i lasă în pace să-i “păstorească” în continuare., aşa cum îi păstoresc, adică prost. La început şi eu, poate ca şi alţii, am crezut în această mişcare sindicală şi ne-am “aruncat” în ea cu toată puterea de care eram capabili. N-a trecut mult şi am început să avem duşmani. Vânzoleala noastră deranja. Îi scoteam din inerţie pe cei care au obţinut totul – SCAUNUL… El dacă a ajuns acolo unde a ajuns nu înţelegea de ce să nu profite. Ce rost mai au alte şicane, alte strategii, într-un cuvânt de ce ne mai zbatem atât, dacă scopul nostru a fost atins. După ei acesta era scopul nostru. Aceştia ne-au fost primii conducători de sindicat de după revoluţie şi trebuie să mai spun că n-au dispărut cu toţii. Dacă nu vom reuşi să-i facem să înţeleagă că această funcţie este doar platforma de pe care se poate aborda munca sindicală şi nu scopul, sindicatele vor trece în regresul luptei sindicale, care probabil că va fi dusă de alte forme de organizare dacă cei care trebuie să facă acest lucru nu se vor deştepta la timp. Mă scuză pentru această paranteză de ”viaţă sindicală”, dar ceea ce ţi-am spus ţie, am impresia că eu am dorit să aud. Astfel de frământări avem acum la ordinea zilei şi spunându-ţi-le ţie, de fapt m-am liniştit eu şi totodată mi-am reorganizat gândurile. Îţi mulţumesc că ai avut răbdare cu mine şi iartă-mă dacă am fost prea pătimaş, ori te-am plictisit cu problemele muncii noastre sindicale. Cu bine Anton.
– Cu bine Nelule.

Anton se văzu iar singur şi-şi continuă drumul prin oraş în speranţa aflării persoanei căutate. Unii ar putea întreba: de ce nu-şi telefonează înainte ca să se întâlnească? Nu dorea să facă acest lucru deoarece orice întâlnire fixată prin telefon agită, creează o stare aparte, se mai precizează şi ora, lucruri care ar putea îndepărta discuţiile de la scopul urmărit în asemenea convorbiri. Cu telefonul se fac afaceri, se discută la obiect, se precizează. El avea nevoie de observaţii pertinente pe marginea vieţii privite cât se poate de obiectiv. Încrucişându-şi drumurile se putea constata dacă asemenea probleme se vor putea amorsa, sau nu şi vor proceda cum vor crede de cuviinţă. În viaţa unui oraş există perioade de înflorire, de stagnare şi uneori de recesiune. Anton se plimba prin vechiul centru al Oraşului Cetate, unde cu treizeci, patruzeci de ani în urmă era parcarea birjelor. Cele circa zece birje satisfăceau ziua pe noii veniţi în oraş, iar seara serveau celor care se duceau la un restaurant, în vizită sau la diferite serbări. Cum nu exista numai un pod peste Săsar, Podul Viilor şi în diferite forme de provizorat podul pentru camioanele de la Dealul Crucii. Ca să vii de la gară la Terenul de fotbal a lui Dinamo Săsar, echipă pe atunci în Divizia A, ori la Mina Săsar, făceai cu birja aproape cinci kilometri. Echipa aceasta de fotbal, era o echipă de amatori şi a ajuns în prima divizie. Era a “Cartierului” Săsar, cartier încă neconstituit aşa cum acuma-l cunoaştem, cu toţii, aşa cum este el astăzi. Existau cele “zece case” şi fosta clădire a Şteampului, unde primeau locuinţe de adaptare la convieţuirea din oraş, cei care veneau din diferite sate ca să lucreze în “noile construcţii socialiste”. Locuitorii acestui capăt de oraş nu prea erau consideraţi băimăreni. Erau flotanţi şi-şi puteau dobândi statutul de orăşean numai în urma căsătoriei cu o persoană din oraş sau dacă era un specialist cerut de-o întreprindere care nu avea suficienţi specialişti. Cu toate acestea, cu ambiţie şi talent şi-au ”băgat” echipa de fotbal în”A”. Lucrul acesta a mobilizat ”organele locale” care s-au decis să-şi promoveze propria echipă de băştinaşi în divizie, MINERUL. Atunci cineva a dat un telefon şi echipa a fost “transferată” la Satu Mare care nu avea echipă de fotbal în divizia”A”. Am rămas surprins când FC-ul în anul 2001, a promovat în divizia “A” şi-a vândut locul din prima divizie Bacăului. Cineva a afirmat că aşa ceva nu s-a mai pomenit. După câte aţi văzut s-a mai făcut acest lucru. Ba mai mult, intrând Olimpia în “A” şi “Şepcile Roşii” căzând în “B”, Dinamo Săsar a fost cedată Clujului, apoi figura se repetă cu Braşovul, cu Bacăul şi la Piteşti se transformă în FC, practic pierzându-i-se urma.
Musafirii care veneau în Baia Mare prin gara oraşului, (acum acolo se află magazinul Maramureş), erau obligaţi să treacă prin Centrul Oraşului, de atunci. După care luau direcţia dorită, impusă de căile de circulaţie din acele vremuri. Caii birjelor băteau potcoavele de pavelele proaspăt aşezate, în ritm de trap.

Călătorul sorbea avid frumuseţea unui oraş pe atunci declarat Staţiune de refacere a sănătăţii. Specificul localităţii erau pădurile care coborau până în oraş. Creşterea şi descreşterea temperaturilor la intrarea în iarnă sau la sosirea primăverii se făcea lent, permiţând bolnavilor care sufereau de afecţiuni respiratorii şi cardiovasculare adaptarea la timp fără probleme. Lipsa unor curenţi de aer majori, ducea la lipsa furtunilor şi poate ce era mai de văzut, culoarea cerului care, dacă nu toţi ne-am dat seama că-i deosebită, pictorii din Şcoala băimăreană ne-au prezentat-o c-o plăcere nedisimulată. De clădiri mai deosebite ca-n alte părţi din Ardeal n-a prea beneficiat cetatea noastră, dacă facem trimitere la Cluj, Satu Mare, Timişoara, sau alt oraş care erau în acele timpuri capitale de regiune. Ce dădea o impresie de sol lunar, erau meandrele râului Săsar, care erau foarte neregulate şi colorate bizar. Impresia aceasta o dădeau, resturile fostelor şteampuri, apele reziduale minere şi altele.. Un centru rectangular, care în prima fază a fost Târgul propriu zis al Cetăţii, până după anul 1900. Clădirile care delimitau fostul târg, actualul Centru istoric erau construite dea-lungul a cinci secole. Cele mai vechi clădiri, care au rămas “în picioare” sunt Casa Elisabeta, a Doamnei Iancului de Hunedoara, care a dat şi numele Băiuţului de la numele său: Erzsebetbanya – Mina Elisabetei, casă care poartă numărul 18. Specific pentru casele secolului XV, intrarea se face pe o uşă simplă şi clădirea se dezvoltă în spatele acesteia. Construcţie masivă din piatră care a rezistat atacurilor şi atacatorilor de atunci şi după cum se vede până acuma. Era o reşedinţă de odihnă pentru familia regelui Corvin.
Iancu de Huniade, sau Iancu Corvin cum se mai numea, aparţinători ai familiei Huniazilor a cărui prim nobil cunoscut era Voicu, tatăl lui Iancu. În vremurile când trăia această nobilă familie, Hunedoara ca localitate nu exista. Satul lângă care s-a construit Hunedoara de astăzi, se numea Indoara. Iancu de Huniade, urcând treptele funcţiilor sociale din acele vremuri, devine nobil, guvernatorul Ardealului şi în final regele Ungariei. Încă înainte de-a avea această ultimă demnitate, prin toate aceste cadouri şi donaţii, Iancu face dovada că îşi răsfăţa consoarta. Aşa se face că într-un astfel de gest, oferă Doamnei Elisabeta, domeniile Băii Mari şi minele din Băiuţ. Tot cam în acea perioadă i-a oferit şi minele din Valea Rodnei şi Bistriţa, primite de la Ladislau Postumul pe atunci rege al Ungariei. Acestea toate au devenit proprietăţile doamnei sale Elisabeta. După moartea lui Ladislau, Iancu Corvin de Huniade devine regele Ungariei. Cam de pe atunci datează clădirea de la Nr-18.
Clădirea de pe strada Turnului, de lângă comisariat, este o clădire tipică pentru construcţiile urbanistice ale Europei din acele timpuri. Clădire sub formă de “U” cu o curte interioară închisă, construcţii specifice hanurilor care doreau să-şi protejeze averile şi clienţii de diferiţi atacatori .Aceeaşi arhitectură are şi corpul clădirii restaurantului “Ardealul” (minerul) cu acea curte rectangulară închisă de însăşi pereţii construcţiei care-o protejează. Este interesant că aproape fiecare clădire din Centrul Istoric are o arhitectură proprie.