Poate această întâmplare tristă să-l fi readus în realitate, dar sigur era că vacarmul şi vermiala ce era la casa lui Ion , ar fi trezit şi morţii. Nelu nu înţelegea nimic din ce se întâmpla acolo. Vreo treizeci de oameni mergeau, veneau, unii duceau mobila alţi o aduceau şi peste toate acestea ţipetele, strigăturile, vacarmul era de nedescris. A încercat să vorbească ceva cu Ion, dar toate au fost în zadar. Ion l-a văzut pe Nelu, s-a dus la el şi i-a spus că intr-o zi sau două trece pe la el. La asta s-a redus vizita lui Nelu la Ion.
Ion nu credea în coincidenţe. Cu toate acestea s-au văzut din nou la un prieten din Săcălăşeni. Cândva, cu ocazia botezului unui copil al acestui prieten, a fost şi el invitat, soţia lui Ion era înrudită cu gazda, mai de departe, dar rude şi acum se văd iar aici. El, în adâncul sufletului, şi-a dorit mai demult să facă această vizită, dar nu totdeauna ce ne dorim se şi împlineşte. Acum era aici şi-şi dorea nespus să vadă un anumit loc, o casă cu grădină, care chiar dacă nu seamănă cu nici o casă din copilăria sa, îi aducea aminte de casa bunici, casa în care, în fiecare an era şi el musafir câteva zile. Nu putea spune că acolo a fost răsfăţat ori n-a avut şi el munca lui, dar întâlnirile cu bunica lui, erau ca un schimb de lumi. Când dânsa avea poftă de poveşti, îl lua deoparte şi-i descria lumea care a fost, timpurile trăite de ea în acea lume, curiozităţi, obiceiuri şi mode, la care lumea de acum se uită cu nepăsare şi fără emoţii. Lumea prezentată de bunica, era aşa de feerică, de ireală că erai sigur că nu şi-ar găsi locul în zilele acestea. Parcă pudicitatea ei a pus o barieră între ce-mi povestea bunica şi ce se crede acum a fi buna cuviinţă. Nu puteam eu analiza spusele bunicii, din cauză că din cele spuse de bunica, eu n-am mai apucat să cunosc nimic. Probabil chiar de le-aş fi cunoscut, eu nu le-aş fi putut “îmbrăca” aşa de frumos ca dânsa, făcând dintr-o lume reală una de basm. Şi toate aceste lucruri mi-au venit în minte când am văzut căsuţa aceea. Acum eram în drum spre acea locuinţă. Încă îl supăra piciorul, păşea cu fereală stând mai aproape de gardul din partea piciorului bolnav. Colindând uliţa cu visele lui, cu dorinţele lui, un localnic i-a dat bineţe:
– Bună ziua.
– Bună să-ţi fie inima.
– Căutaţi pe cineva anume?
– Merg puţin mai încolo. Am văzut o casă, care îmi aduce aminte de copilărie.
– A căruia-i casa?
– Sincer să fiu nu cunosc persoanele, proprietarii, dar e vorba de casa cu geamurile care au lemnăria vopsită maron.
– Ştiu de care casă zici, când te vei întoarce înapoi te-oi ruga să intri puţin, şi pe la mine.
– Bine. Ion s-a dus la casa respectivă şi tare rău i-a părut că nu era nimeni acasă. S-a învârtit puţin prin curte, s-a uitat cum este alcătuită gospodăria, apoi s-a aşezat pe butucul de crăpat lemne să se odihnească. Acum chiar că se simţea ataşat de această gospodărie. Cu aceste gânduri s-a îndreptat spre locuinţa prietenului. În drum n-a uitat să intre şi la omul care la poftit să-i facă o vizită. A intrat:
– Bine te-am aflat. Acum m-am întors.

– Nu te superi dacă te întreb, de ce calci cu atâta fereală cu piciorul?
– Am avut o operaţie pe oase. Se zice că va mai dura refacerea. N-aş mai dori să-i văd cum mă bonţălesc. Aşa că probez să mă feresc cât pot de asemenea revederi.
– Domnule…
– Ion, Ion mă cheamă.
– Domnule Ion, sper să nu te superi, mai demult nu erau atâţia medici dar erau şi oamenii mai pricepuţi la mai multe rosturi. La vânătoare, în cazul unui necaz cum îl aveţi şi dumneavoastră, se purtau cizme birghele, care protejau piciorul prin strângere şi prin faptul că erau confecţionate cu tureac lung şi dublă fixare cu şireturi. Eu am moştenit o pereche dar nu le-am putut folosi fiindu-mi prea mari. Cred că ţi-ar veni numai bine. De vrei ţi-le dau şi se duse să le aducă. Poftim probează-le.
– Omule bun, nici nu ştiu ce să zic, nu m-am gândit măcar la aşa ceva, apoi cred că sunt şi tare scumpe.
– Te cred că nu te-ai gândit, de unde să ştii că am aşa ceva, dar dacă vrei ţi-le dau. Ion le luă, le desfăcu şireturile şi le încălţă. Strânse şireturile şi observă că omul nu minţea Se mulau bine pe picioare. Se ridică şi într-adevăr parcă picioarele-i deveneau mai sigure. Era mai stăpân pe ele.
– Domnule fără să mă cunoşti mi-ai făcut mult bine. Cât ceri pe cizme?
– Ioane, pe mine mă cheamă Gheorghe. După cum am văzut eu, ţie nu ţi-e indiferentă casa pe care ai vizitat-o. Din câte ştiu eu este şi de vânzare, aşa că ne-om mai întâlni.
– Cum, chiar este de vânzare? Mari bucurii mi-ai făcut azi şi când te gândeşti că dimineaţă nici nu te cunoşteam. Acum sunt sigur că ne vom mai întâlni. Spune-mi te rog preţul cizmelor.
– Uite, care-i povestea. Eu le am mai demult. Mai poartă-le şi de-ţi sunt bune, de-ţi fac bine sunt sigur că mi-le vei plăti. Acum mergi sănătos.
– Gheorghe, deocamdată îţi mulţumesc! Dumnezeu să-ţi dea zile bune şi sănătate!
– Asemenea.
După aceste evenimente Ion era decis să cumpere casa şi să se mute la Săcălăşeni.
Nelu l-a găsit când el îşi licita apartamentul din preţul căruia dorea să-şi cumpere casa care-i tulbura visele.
Anton ar fi dorit să mai schimbe câteva vorbe cu un prieten. Era seară, era o vreme superbă şi la ieşire se întâlni cu vecinul lui cu Nelu, acelaşi Nelu care era şi lider sindical la Liga minerilor şi el poate a ieşit tot pentru “o gură de aer”. Anton n-a dorit să amorseze el discuţiile pe teme în care Nelu era de ”profil”, deoarece în ultimul timp, privatizările dubioase împotriva cărora s-au ridicat sindicaliştii au avut şi victime.
– Încotro? îl întreabă Nelu.
– Pur şi simplu să iau nişte aer. Tu ce veşti ai?
– Multe, dar nu ştiu care te interesează?
– Care vrei tu. Să le auzim.
– Prima veste este că fostul meu coleg şi prieten, Ion, cel care s-a accidentat se mută la sat.
– Are ceva posibilităţi, rudenii sau pe ce bază? Cum de s-a hotărât?
– N-o să-ţi vină să crezi .Ultima oră când l-am vizitat, el îşi vindea la licitaţie lucrurile din casă şi chiar casa. Cu banii obţinuţi din vânzări, şi-a luat o gospodărie în Săcălăşeni şi două mânze
– Dar astea la ce i-or fi bune?
– Vreau să-ţi spun că Ion este un mare iubitor de animale. De loc el se trage din Moldova de unde au venit mulţi în mineritul maramureşean. Unul mai vârstnic dintre moldoveni, Acatrinei, i-a spus că el se trage din Mai Marele peste Grajdurile Domnului Lăpuşneanu. Că o fi adevărat, că nu, nu se poate demonstra, cert este că Ion, are o mare dragoste pentru animale. Le ştie umbla în rosturi, se pricepe să le îngrijească şi o face, cu foarte multă pasiune. Zice că din cele două mânze de rasă o să-şi facă o herghelie şi sincer să fiu eu îl cred. Pasiunea lui şi faptul că va avea şi unde, ne va demonstra dacă are în el ceva din fostul Mai Marele peste grajdurile Mariei Sale, Alexandru Lăpuşneanu.
– Interesantă întrecere cu viaţa a pornit omul acesta, care era să rămână schilod pe viaţă. Şi cu sindicatul cum mai merge?

– De regulă sindicaliştii, în orice diferend, dau vina pe patronat. Acum se pare că doar poliţia va face lumină. Cine a comandat moartea lui Săhleanu de la Iaşi. Cine a bătut-o pe preşedinta de sindicat de la Fabrica de tricotaje din Timişoara? Cu crime şi intimidări nu se pune ordine în ţară. Cu asemenea metode, când zilnic eşti între ciocan şi nicovală, viaţa este grea. Dar nu viaţa propriu zisă, hărţuiala, ci cel mai preţios lucru pe care trebuie să-l aibă un conducător sindical, credibilitatea, se pierde în hăţişurile astea pline de ispite mai ales pentru cei ce trebuie anihilaţi, cumpăraţi sau cel puţin reduşi la tăcere, ca ei să-şi poată face jocurile. Cu asemenea “oferte”, aproape zilnic îmi pun problema dacă-şi merită familia mea spaimele şi intimidările la care-i supusă aproape zilnic, atât din partea patronatului, dar şi a colegilor care mă bănuia “că m-am dat cu şefii”. Am şi eu o vârstă la care m-aş putea pensiona .Simt că nici o parte dintre colegi nu mă “iartă” şi mă “toacă” de câte ori o pot face. Unii o fac din prostie, alţii din invidie, dar se simte că mulţi s-ar vrea în locul meu. Mulţi cred că a “bate din gură” este muncă sindicală. N-am a zice că ce fac eu este chiar muncă sindicală, pentru că noi nu putem desfăşura încă această muncă, în acest sector, când este evident că scopul patronatului este distrugerea mineritului.