Cu vreo trei ani în urmă am avut un elev-problemă. De la acest elev au revenit în actualitate germenii fostelor probleme. Acest elev era atât de ne dornic de învăţătură că efectiv mă vedeam în imposibilitatea de-al mai instrui, epuizând tot bagajul pedagogic fără speranţa că munca mea, va avea cât de cât roade în cazul lui. Am apelat la părinţi. Coincidenţă sau nu, nici la ei apelurile mele nu aveau ecou. Problema prinzând contur şi tendinţă de expansiune, am început să mă consult şi cu ceilalţi profesori de la clasă. Unul dinte ei, care cunoştea respectiva familie, mi-a transmis că, tatăl elevului, este foarte supărat pe mine, deoarece pentru probleme care s-au petrecut cu 20-30 de ani în urmă, între noi doi, eu îi persecut acum copilul. ”Unde dai şi unde crapă”. Mi-am întrebat colegul că ce diferende am putut avea cu o persoană pe care nici nu-o cunosc.
– Păi cum poţi să spui că nu-l cunoşti dacă aţi lucrat împreună ?.
– Omule bun, eu n-am plecat de la cianuraţie fiindcă m-am certat cu cineva. Am plecat la şcoală. Apoi dacă copilul poartă numele tatălui, în acele vremuri, exista o asemenea persoană, era un bărbat cam fluşturatic şi în final s-a auzit că, centralista cu el a rămas gravidă. Tipul era însurat de tânăr, dar pasiunea lui era vrăjeala. Nu făcea deosebire, ori ce femeie-l accepta se culca cu ea. În familie nevastă-sa avea parte numai de bătăi şi scandaluri De aceea au şi divorţat. De aceea a fost întrebat copilul a cui nume-l poartă. Dar din câte-mi mai aduc aminte, noi doi, adecă eu cu taică-său, nu ne-am încrucişat vorbele sau drumurile niciodată. Era atât de preocupat de femei că nu-i rămânea timp şi pentru prietenii. De fapt chiar de asemenea prieteni nu aveam nevoie. Nimeni nu are nevoie de asemenea prieteni. Dar tatăl băiatului ce-mi impută?
– El susţine că tu-i pedepseşti copilul numai pentru că l-ai prins făcând dragoste cu iubita ta.
– Vasile, personal îmi pare rău că am făcut atâtea demersuri pentru acest elev, care nu numai că nu dorea să înveţe, dar sfida şcoala şi corpul profesoral. Dar imputaţia ce reiese din spusele tatălui elevului, te obligă să crezi că ori mintea-i dusă cu pluta, ori el se crede că este sau o fi fost, cel mai mare Don Juan al tuturor timpurilor, dacă nici acum nu ştie cu cine şi-a făcut de lucru. Eu pe atunci nu aveam nici-o iubită în perimetrul de “lucru” al individului şi nici în zonă, deoarece fata cu care discutam, era la liceu şi locuia în oraş. Cred că aceasta ar fi fost incidenţa de unde au apărut “oamenii de bine” din secţie, care doreau să mă includă în afacerile lor şi eu nu m-am prins.
Cu cealaltă fată prinsă în ultima “afacere de întrajutorare” , era logic să nu ştiu nimic, după cum au evoluat lucrurile, adecă oarecum mai stilat, deoarece se ştia că fata va pleca înapoi de unde a venit. Aşa că au scos-o din sferele lor de manipulare destul de repede.
Mergând odată acasă, în satul meu natal, am căutat să-l vizitez pe cel mai bun prieten. Doream să–l văd, să mai schimbăm două vorbe. Nu ne văzusem de vro opt ani. Îmi era dor de el. Fostul meu coleg a deschis uşa şi mi-a spus:
– Nu te supăra, dar soţia mea, mi-a spus că nu te-ai purtat corect cu ea, când făcea practică la Săsar. Aşa că te rog să nu ne mai cauţi .Aici nu mai eşti binevenit. M-or fi iertat “ăia”, dar se vede că ea nu m-a iertat. Ce să-mi ierte n-am aflat încă până astăzi. Poate doar faptul că n-am ”văzut-o”.
– Măcar poţi să-mi spui cum o cheamă pe soţia ta? Mă adresez fostului meu prieten. Omul mi-a rostit numele fetei din cea de-a doua conjuraţie. Niciodată n-am avut cu ea nimic. Să nu mint, de câteva ori ca şi consătean am fost rugat s-o însoţesc la ceva rudenii “să nu se agheţe cineva de ea”.
Ultima regizare, care eu am observat-o se referă la modul cum au intrat în concurs şi cum mi-au fost “premiate” cărţile mele, lucru despre care sunt sigur că ai aflat deja şi şti şi tu destule aşa că cu acestea nu te mai plictisesc. Şi dacă această idee cu manipularea o ducem mai departe o să observi şi tu că, biserici şi bisericuţe mai sunt şi la serviciu şi între prieteni şi chiar şi în familie.
– Ce să zic, coincidenţe nu prea există. Totul e posibil. Şi pe aceste dileme s-au retras spre locuinţe. Era ora mesei.

Nelu s-a interesat de Ion cât timp a fost în spital. De când au început restructurările, zilnic se afla pe acolo. De la Inspecţia Sanitară a mai aflat un lucru incredibil. Răposatul nu permitea ca unui pensionar de boală, miner, să-i fie trecute toate bolile “obţinute” în câmpul muncii (se pare că nici în alte sectoare nu era altfel). Indicaţiile erau ca numai ”boala principală”, după care se pensionează, să fie menţionată în acte, celelalte să nu fie trecute nicări. Cu această aberantă indicaţie (parcă celelalte indicaţi erau mai puţin aberante), până în ’90 minerii noştri nu aveau alte boli decât silicoza. Ori se ştie că după un an şi jumătate, orice miner care perforează cu perforatorul, fără să fie montat pe-un cărucior de perforare, datorită vibraţiilor date de aceste maşini primeşte Sindrom Raynoud. Dacă-şi continuă munca în aceste condiţii, sindromul se „transformă” în Boala Raynoud. Boală care distruge întreg organismul, începând cu sistemul circulator şi inima. Boala nu are vindecare. După cum scriu statisticile, toţi minerii au întâi probleme de inimă apoi îşi distrug şi alte funcţii, alte organe. Pentru a elucida şi aceste ultime aberaţii ale “fostului” se deplasa atât de frecvent Nelu la spital, la Direcţia Sanitară, la Comisia medicală. Minerilor care au fost disponibilizaţi era cazul să li se precizeze corect starea sănătăţi, mai ales pensionarilor de boală şi osebire această boală care-i scotea automat din rândul bărbaţilor.
După toate aceste discuţi şi uneori chiar refaceri de situaţii, o întrebare-l zgândărea şi pe Nelu:
– Domnule doctor este adevărat că toţi bolnavi de inimă mor în somn?
– Domnule Nelu, de-o să aveţi vreo dată poftă să vă suspectaţi inima, o să observaţi că există o stare de aţipire, o stare în care inima trece de la travaliul pe verticală la cel pe orizontală ceea ce ne dă nouă o stare de tresărire.

Poate că la început omul nu se sesizează, dar în acel moment, inima pentru câteva milisecunde se opreşte după care va lucra în ritmul redus, ritmul somnului. Cu vârsta, aceste mili-opriri se măresc ajungând la fracţiuni de secundă şi mai mult. Organismul nostru slăbind, cresc pauzele, devenind din ce în ce mai mari. Toate acestea datorate uzurii reale a potenţialului biologic uman. Între timp, aceste pauze crescând, apare şi ziua când repornirea inimii devine imposibilă. Se pare că aşa mor cei mai mulţi cardiaci între aţipire şi somn. Acesta-i mecanismul.
– M-ai speriat doctore !
– De ce, moartea-i ceva natural.
– Adevărat, dar nimeni ne se gândeşte la ea, ca la o mireasă. Cu toţi o dorim cât mai departe.
– Domnule Nelu, noi nu ne putem schimba destinele, uneori nici măcar obiceiurile. C”EST LA VIE… Cu spaima în suflet, Nelu a mulţumit doctorului pentru clarificarea situaţiilor a ortacilor bolnavi şi s-a hotărât, ca înainte de a merge la sediu să treacă şi pe la prietenul său Ion. Acum că ultimele discuţii cu doctorul i-a băgat spaima în suflet, şi-a adus aminte de echipa care a fost detaşată pe câteva luni la Gura Barza. La întoarcere unul dintre băieţi i-a povestit următoarele: ”Era ziua în care ne-am primit întâiul salar. Ar fi trebuit să fim veseli, bucuroşi, realizările fiind frumoase şi câştigul era pe măsură. Cu toate acestea, în curtea minei, mulţimea de bărbaţi şi femei erau tăcută. Cu ceva timp în urmă s-a anunţat la megafoane, că în urma unui accident, am rămas cu trei ortaci mai puţini. Lumea era adunată într-un rând în faţa unuia Jold, care strângea chetă pentru văduvele şi orfani rămaşi după cei trei. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Toţi erau agitaţi. Cei trei morţi au fost nişte băieţi de ispravă, tineri, foarte tineri. Accidentul respectiv a lăsat fără tată opt copii. Salvatorii erau angajaţi cu smulgerea lor din pântecul muntelui. Eu i-am dat o parte din salar la Jold şi aşteptam colegii să termine şi ei să ne tragem către dormitoare. În aşteptarea mea mută, trece pe lângă mine, o tânără nevastă roşcată care şi-a scos un telefon mobil şi aveam impresia că ea chiar chicotea în telefon. În starea în care mă aflam, nu eram capabil să realizez ce era distonant în ce se întâmpla acolo. Părul roşu aprins al femeii, când toate mineriţele aveau basma neagră pe cap, chicoteala ei, când toată lumea-i în doliu. Acum când toţi se reculegeau, toţi se căutau şi-şi doreau parcă să şteargă tristul eveniment dintre ei, la toate acestea a apărut femeia cu telefonul. Roşcata şi-a închis celularul, s-a oprit lângă mine şi mi-a spus: ”Omul meu e puţin schizofrenic, şi-mi face tot timpul versuri, care mi-le transmite pe celular. Uneori mai are parte şi de comentarii la opera lui, acum nu se poate dar el insistă continuu. Asta face tot timpul când nu-i în şut.
– Şi nu vă temeţi să trăiţi cu-n schizofrenic?
– Nu-i cea mai bună rezolvare a vieţii mele, dar e mult mai bine decât singură. Din ochi îi curgeau două bobiţe cristaline. M-am întors şi fără să-mi mai aştept ortacii, m-am dus la dormitor.”Unde bărbaţii lipsesc, trebuie să te mulţumeşti cu ce găseşti”.