La asemenea lucruri am ajuns? Dacă aceşti oameni care tulbură viaţa planetei de prea multă vreme, ar fi copiii tăi cititorule, cum ai proceda cu ei să le spui cât rău fac? De ce nu ştim că avem 200 de zile însorite pe an? Dacă am avea mai puţine ştiţi ce am păţi? Dar dacă am avea mai multe? Bănuiţi doar, dar de ştiut nimeni nu ştie. Atunci de ce să nu ne îmblânzim sufletele. De ce oameni buni nu cultivaţi cea ce au sădit mamele noastre în noi? De ce nu ne iubim? Ar fi mai ieftin, mai frumos şi mai util pentru toata lumea. Observaţi că acest deziderat îl lăsăm ca o ultimă rezolvare. “Ultima” nu este niciodată. Trebuie să ne dăm seama de acest lucru acum! Altfel noi nu vom mai fi. Va fi prea târziu pentru aceştia, care scriem şi citim, acum. Pentru această generaţie. Pentru altele poate, nu va mai fi… nimic. Aţi observat domniile voastre că în toate Cărţile Sfinte se mai dă o şansă, o altă cale pe care noi cu toată grija o îndepărtăm? Credeţi că refuzând continuu varianta bună îl păcăliţi pe Dumnezeu? De ce vă purtaţi copilăreşte când cunoaşteţi răspunsul? Se cade să deveniţi responsabili. Cum se vor uita copiii voştri la voi ştiind că aţi refuzat responsabilitatea continuând să trăiţi… iresponsabil. În toate Domnul va dat o opţiune, dar vouă de voi vă e frică, de metehnele rele dobândite, de vorba: “asta-i viaţa?”. Poate că nu, dar pe cealaltă variantă o vedeţi?! O aveţi în istorie în înaintaşii măcelăriţi ori în fiii pierduţi. Opţiunea e a Dumneavoastră. Nu vă cere nimeni să fiţi buni, doar să fiţi OAMENI, cea ce presupune să abandonăm toate apucăturile rele, care le-am dobândit de la animale. Ar fi foarte frumos să stăm odată la o masă a omeniei ca: “Cristos la cină” şi masa aceea să fie cât un sat, cât un cartier, cât un oraş, cât toată lumea!!!

Cu aceste gânduri ajunse Anton în faţa sediului Urbis, căutând pe prietenul său Dan, un om mai mic în stat dar bine făcut, negricios, care pe vremuri cucerea femeile prin negarea lor, un bun familist, aici având o funcţie importantă, în angrenajul unităţii. Este un om de onoare, îşi respectă întotdeauna cuvântul şi te puteai baza pe prietenia lui. Poate că pentru aceste calităţi a lui Dan, se află Anton acum, aici.
– Bună ziua !
– Bună. Doar n-ai venit să-ţi dau banii pe articole? Să ştii că nu-mi plac scriitorii golani şi vorba unuia care a venit în ţară de câteva zile: ”Domnule dincolo lucrezi dar nu te stresează” Tu de ce mă stresezi?
– N-ar fi răi nici banii, dar îmi trebuia o “zisă de-a ta” s-o pun undeva, s-o dai la schimb, dar vizita mea are principalul scop, de-a te vedea.
– La chestia cu “n-ar fi răi” să ştii că mi-au luat pagina de ziar.
– Ştiu, dar e bine şi aşa.
– Cum îi bine ?!
– A fost bine că ţi-au dat-o. Până şi tipi aceia şi-au dat seama că au nevoie de ceva care lor le lipsea. Un aer mai proaspăt. Ceva mai puţin şablonat. Unghiuri şi gândiri mai puţin uzate. Nu cred că le-a fost uşor să facă gestul acesta. Să cedeze o pagină din propriul lor ziar. Iţi poţi imagina cam ce înseamnă acest lucru. Şi-au rupt nu din pâinea lor, din mândria şi supremaţia pe care până acum nimeni nu le-a contestat-o. Aşa era. Lumea de atunci era convinsă că tot ce spun ei, aşa şi este. Cu această ocazie şi-au dat seama că nu toate-s pe lume aşa, cum ei zic. Ei însuşi, din acest moment pot fi contestaţi. Îţi imaginezi ca în profesia lor, să accepte că sunt alţi dacă nu mai buni ca ei, măcar la fel de compatibili ca şi ei. Recunoaştere,indirectă este adevărat, dar tot recunoaştere se cheamă. Nu-i puţin lucru.
– Asta ştiam şi eu. De ce ai spus că-i bine că mi-au luat-o?

– După ce s-au demonstrat spusele de mai sus, au preluat şi ei nişte idei de la noi şi n-au dorit să le schimbăm profilul, nici tematica, deoarece s-ar fi putut să placă mai mult ceea ce scriam noi. Acest fenomen ar fi fost grav, deoarece nu-şi pierdeau numai credibilitatea, ci chiar şi pâinea. Mai mult, ai observat că anumite articole cu toate că ai încercat să le incluzi în foaie “n-au mers”, de teamă probabil că îi vom lăsa fără cititori. Deci a fost bine.
– Dacă zici tu că-i bine, bine să fie, dar la ce material te refereai când ai spus că nu ţi l-am publicat ?
– Tu şti că eu sunt din altă “zonă folclorică” şi orice se aseamănă din folclor, compar ce cunosc eu şi ce este specific locului şi se impune pregnant, mă atrage, mă fascinează. Aşa a fost cu portul, cu muzica, dar mai ales cu oamenii de aici. Mă uitam după fiecare, şi-mi imaginam, cum trebuie să fie un profil de moroşan adevărat. Aşa a fost şi cu articolul în care prezentam un ziarist, care de fapt este un specialist licenţiat în agricultură. Fizionomia lui şi modul de abordare a problemelor, pe mine m-a făcut să-l consider un prototip al oamenilor acestor meleaguri. Un maramureşean sută la sută.
– Şi “omul tău” n-are nici un cusur?
– Ce figură eşti ! Păi există oameni fără cusur?
– Nu mă interesează “ăia”. Ăsta ce cusur are?
– Ca orice om şi el este dornic de măriri, de perfecţiune şi nu numai în domeniul său ci în toate dacă se poate. În rest, muncitor asiduu cu mintea şi sufletul. Suferă că unii oameni cu pregătire mult mai “subţire”ca a lui şi care n-au avut şi nici nu au dorinţa de-a realiza ceva pentru moroşenii noştri, ocupă posturi nemeritate. Din înălţimile la care au ajuns, huzuresc şi dacă pot mai încurcă şi pe alţii, forţând posibilităţile date de acele posturi clientelare, evident nemeritate, care le-au fost oferite lor, numai pentru că sunt “afiliaţi” la o gaşcă sau alta, la un partid sau altul. Mi-aş dori nespus de mult să aibă puterea de-a trece, peste “actuale criterii” de promovare în muncă şi-n societate, cu toate că aceste lucruri sunt dureroase pentru toată lumea.
– Tu eşti capabil să-mi găseşti şi mie hibe.
– Dacă lăsăm zgârcenia la o parte, n-ai nici o hibă.
– Mă tu la toţi vezi defecte. Tu n-ai nici unul?
– De ţi le spun eu, terminăm mai repede, de mi le înşiri tu, va dura ceva.
– Hai să le lăsăm pe astea. Spune-mi ai mai scris ceva la povestea aia cu teutonii.. Cu Cavalerii Teutoni…
– Atunci, la acea întâlnire ţi-am precizat că povestea aia s-a încheiat. Dar ştiindu-te un mare iubitor de istorie şi mai ales de frământata istorie a acestor meleaguri, a oamenilor săi, am avut plăcerea să întocmesc un material, în care trebuia să se precizeze care era preocuparea, gândirea si execuţia uneltelor, bunurilor şi chiar a îmbrăcămintei străbunilor noştri.