Deci în prima parte a discuţiilor de miercurea (atunci au loc întrunirile), ne-a sondat pe noi dacă suntem întregi la cap, după care ne-a cerut părerea noastră despre ceea ce face el, după rezultatele care le are. Tu eşti cineva în poezie, ai şi un premiu, ai fi avut mai multă credibilitate în faţa lui analizându-i versurile. Eu cu ale mele posibilităţi, am luat prima lui carte de versuri, am citit-o şi i-am prezentat în scris opinia mea asupra primei lui cărţi. Dacă o va da la o publicaţie, voi continua şi cu celelalte, dar în poezie eu cred că şi-ar fi dorit ca alţii să-i scrie cronicile. Asta a fost prima întâlnire. La următoarea mi-a povestit ucigătoarea dragoste a doi foşti prieteni din copilărie, apoi fiecare află pe parcursul vieţii elemente compromiţătoare în viaţa celuilalt, în iubirile lor şi lupta de-a se distruge unul pe celălalt (deveniseră secretari pcr) devenise esenţa “vieţilor” lor. Când au reuşit să dispară din lume, deja nu-i mai ştia nimeni. Una dintre întâlniri a avut loc acasă la Şiman. Acolo cu toate că s-au prelungit prelegerile, ne-am simţit bine. Filip ne-a invitat la el la Fersig, la vară şi fără a dori cineva, discuţiile au deviat în sfera politicului (şti că fiecare mai scriem la câte un ziar). Ne-am decis ca următoarea bârfă să o facem lângă Casa Sindicatelor. Dar fumul de ţigară, mirosul şi gălăgia ne-au scos afară. Am nimerit într-o cofetărie-pizzerie, unde la început a fost excelent, dar n-a durat mult. Aşa că am prins fiecare telejurnalul acasă. La ultima întâlnire discuţiile s-au purtat în jurul noii cărţi scoase de Şiman. L-am felicitat, l-am “frunzărit”, după care domnul Mihai a decimat noul volum, iar Filip mi-a povestit că mi-a citit ultimul volum ”La porţile iubirii”. M-a flatat. El om trecut de 65 de ani, profesor de limbă română mi-a spus că n-a putut-o lăsa din mână. Eu mă încălzesc greu când este vorba de Filip care-i foarte caustic. L-am numit “chirurgul” limbii române, dar şi demolatorul de scriitori, de aceea am căutat să nu mă ambalez. Abia când a început să-mi “justifice” complimentul, mi-am dat seama c-o face fără urmă de răutate. Cartea nu era rea dar de la el mă interesa progresul în aşezarea romanului. Cu asta a început, ceea ce de ce să nu recunosc, mi-a zgândărit puţin orgoliul. Întâlnirea a luat sfârşit cu invitaţia lui Filip ca următoarea “consultare” s-o facem la el acasă. Vreau să-ţi spun că poate n-ai observat dar în trupa aceasta cu toţii suntem pătimaşi în discuţii. Aici iese în relief inteligenţa, cunoştinţele şi echilibrul psihic al inginerului Mihai, care la vârsta Domniei sale, după ce a predat zeci de ani, nu ezită să înveţe şi acum, să facă cele mai pertinente cronici şi critici literare ale cărţilor tipărite de poeţii şi scriitorii băimăreni. Fiind specialist şi în ecologie, cu orice prilej, participă la ore cu copii, scrie despre aceste importante lucruri, participă la simpozioane ca orice persoană în plină activitate. Preţuirea dânsului este din partea tuturor celor care-l cunosc, el fiind poate singurul dintre cenaclieri care poate tempera o şedinţă “aprinsă” dintre oamenii de litere care nu de puţine ori sunt mai gălăgioşi ca elevii.
– Asta nu vă scoate de sub bănuielile mele. Dar întrucât constituţia permite întrunirile, vă iert. Ţi-am adus articolul, mai aveai unul cu moroşanul acela, dar cică l-au pierdut.

– Umblând cu el, mai uitându-mă şi la alte materiale, mi-am adus aminte de accidentul acela de la mină. Ai ceva detalii? Omul este accidentat grav? Anton nu se lăsă prea mult rugat şi începe să se conformeze dorinţei lui Dan.
– Întâmplător omul este o veche cunoştinţă de-a mea. Înainte de a-ţi da răspunsul la ce m-ai rugat tu, ţi-aş spune o păţanie tot despre el, care chiar dacă nu-i tare veselă, îl reprezintă şi oarecum aduce în memorie parfumul acelor timpuri în care şi el, era un cineva…
– Spune omule.
– Era vremea de început în ale mecanicii în ţara noastră. Nu doresc să se înţeleagă că în ţară nu era nici un vehicul, erau cele raţionalizate de după război, erau destule şi camioane şi chiar motociclete, dar erau începând din Albion şi cele mai noi, Sovietice. Aveau motoare Otto şi Diesel în doi şi patru timpi şi repet de toate neamurile. Toate acestea aveau o caracteristică comună. Niciuna nu aveau pe teritoriul ţări nici o piesă de schimb. Omul nostru, Iacob că aşa-i zicea, Iacob a lui Goga. Omul acesta avea o boală pe tot ce însemna motor. S-a apucat zi de zi şi făcea ce făcea şi mai punea încă un camion în funcţie. Nimeni nu ştia cum dar Exploatarea Minieră prospera cu maşinile reparate de Goga. Toate maşinile găurite, bombardate, rupte-şi găseau rostul după ce Iacob le cârpăcea. Exploatarea l-a angajat şi au început să aibă deja un transport de minereu cât de cât fluent. Pe lângă el s-a format o adevărată şcoală de reparaţii auto, fără piese originale. A calificat mulţi, dar nu le divulga anumite lucruri considerate de Iacob secrete care-i mai poate determina pe uni care nu-l agrea, să-l păstreze în serviciu, în cazul unui asemenea defect. Planul lui nu era rău de loc. Supremaţia asta în motoare l-a făcut vulnerabil la laude şi mai ales la “cinstea” făcută de cei care beneficiau de serviciile lui. Altfel spus a început să bea vârtos. Pentru început, băutul era o manifestare generoasă pentru toţi care-l susţineau în momentele în care el îşi demonstra dexteritatea în centrul localităţi şi cărora le “făcea cinste” dându-le de băut. Apoi a devenit obişnuinţă şi pentru el dar şi pentru profitori. Într-o bună zi apare un străin cu o motocicletă Zunddap, pe care o împingea pe lângă el. L-a văzut un cetăţean care ştiind despre ce-i vorba s-a dus după meşterul Iacob. Până a sosit omul, în jurul străinului nu mai puteai arunca un ac. Şeful de post, un munte de om, căsca gura şi el la străinul cu motocicleta. Apare şi Goga. Când a apărut, lumea ca la comandă, a făcut un culoar. Omul încerca să-i explice ce necazuri avea la motocicletă. Iacob ca un hipnotizat nu vedea nimic numai motocicleta.

S-a apropiat de ea, s-a rotit de câteva ori în jurul ei şi când nimeni nu se aştepta, motocicleta porneşte. Doamne, ce rumoare, ce bucurie, câtă admiraţie! Şeful de post Ţăranul, că aşa-l chema, numai nu făcea cuie, tropotea pe loc. Iacobe, dă-mi-o mie să fac o tură cu ea.!…
– Domn’Şef, păi nu e a mea!
– Iacobe, zi-i că-i fac eu rodajul!…
– Domn’Şef, nu pot…Ţăranul pune mâna pe motocicletă şi se şi vede dincolo de biserică, de unde începe a urla:
– Cum s-o opresc?!
– Scoate-o din viteză…încerca Iacob să-l mediteze. Motocicleta cu Ţăranul pe ea, deja a înconjurat de câteva ori piaţa şi biserica. Miliţianul văzând că nu se descurcă cu indicaţiile, a prins motocicleta de ghidon, şi-a aruncat picioarele în pământ şi a ridicat motocicleta în aer, aşteptându-l pe Iacob s-o oprească. Rezolvarea inedită a problemei a stârnit aplauzele tuturor. Până şi străinul a uitat de ce era acolo. Apoi şi-a plătit reparaţia şi cu toţii s-au dus la restaurant. Asta da victorie dar şi rezolvarea miliţianului a fost un spectacol. Şliboviţa curgea gârlă, şi poveştile…nu se mai terminau. Era un triumf.
Îmbolnăvindu-se un mecanic de locomotivă, Iacob trebuia să-i ia locul. Toate au fost bune până la chenzină. Iacob cunoscându-şi meteahna a făcut o cerere ca el să primească concediul câte o ziuă în spatele fiecărui salar din lună (chenzina I şi a doua). Acest lucru era reglementat cu circa 6-7 ani în urmă, uni poate au şi uitat deja. Iacob primind chenzina s-a dedat dulce-i sale plăceri, uitând pur şi simplu de serviciu. Cineva i-a adus aminte dar era deja băut .Cu toate acestea, ştiind că nu este schimb pe locomotivă, s-a furişat în maşina schimbului şi până la mină a dormit. Era prea puţin. Ca să nu-l vadă maistrul că-i mahmur s-a dus direct la locomotivă, a pornit-o şi a şi plecat după primul transport de minereu. Venind ”în jos” a adormit. Visa că trage cu tractorul nişte buşteni şi tare rău îl scutura. Se gândea că va trebui să-i schimbe arcurile. Apoi a urmat o bufnitură şi s-a făcut o liniştea în care s-a trezit. Realitatea era crudă. Locomotiva lui, locomotiva cu care a adus primul transport de minereu, a sărit de pe linie şi mergea pe traverse până i-s-a spart motorul, zgomotul care l-a trezit,la pus în temă cu distrugerile făcute locomotivei de mină. Un asemenea motor cumpărat de la ruşi costa vreo 20 de mii şi legea spunea că persoana care aduce un prejudiciu material, unui mijloc fix, în valoare mai mare de 137 de lei ( ciudată cifră) va fi condamnat penal. Aşa ceva, pe aceste locuri, nu s-a mai întâmplat. Toate aceste abateri, săvârşite de Goga, erau un concurs nefericit de împrejurări, ale lui Iacob dar şi ale altora. După lungi dezbateri au ajuns la concluzia că; după ce va reda în funcţiune locomotiva, ca pedeapsă, va lucra trei luni pe tractor fiind şi retrogradat c-o treaptă la salarizare. Chestia aceasta cu tractorul, iarna, era ca un banc de la “Radio Erevan”. Deoarece condiţiile de transport pe afară, la orizonturile superioare iarna, nu se puteau realiza deloc. Ca atare în acel anotimp transport pe “afară” nu se făcea. De mult acest lucru a fost considerat imposibil.