Anton ieşi din casă pentru a se întâlni cu Dan. Avea un articol la care ţinea mult şi Dan i-a promis că-l ia de la Opinia, si i-l aduce. În faţa blocului îl întâlneşte pe Nelu, preşedintele de sindicat cu care se cunoşteau nu numai pentru că erau vecini, dar şi datorită faptului că Anton predând la o fostă şcoală minieră, nu de puţine ori se consultau pe diferite teme. Pe această pârtie Anton l-a chestionat despre sănătatea ortacului care s-a accidentat.
– Ce pot să-ţi spun, că omul a ieşit din spital, cum a ieşit, dar pe propriile picioare. Cu piciorul desigur că vor mai fi probleme. Comitetul sindical a hotărât să-i suporte cheltuielile cu spitalizarea. A fost totuşi norocos că l-au pensionat. Pe ceilalţi ortaci, care au fost angajaţi, i-au dat pur şi simplu afară. Până-i va veni pensia, am putut să le asigur o dată pe zi o masă.
– Nelule, aud şi eu, văd şi eu multe. Multe le şi dezbatem în diferite grupuri, dar am impresia că şi voi uneori vă legaţi doar de funcţii. Chestia asta nu se referă la persoana despre care am discutat, aici vede oricine că o mai bună rezolvare n-ar fi putut realiza nimeni, dar mişcarea sindicală era ceva mai laborioasă, nu numai negocierea salariilor şi poate această unică operaţie, rezolvată de ce să ascundem cu destul de mare greutate. Ştiu că până acum politica patronatului a vizat un singur punct: reducerea drastică a personalului miner. În faza a doua se va trece la reducerea drastică a salariilor. Cât timp aţi fost o armată nimeni nu v-ar fi putut ţine piept, de aceea nici ei n-au dorit să vă şicaneze, când nu erau siguri de reuşită. Acum se poate trece la punctul următor, reducerea drastică a veniturilor. Cât de drastic? Până fiecare om din ţara aceasta va considera, că nu mai merită să lucreze în minerit. În concentrarea voastră pe menţinerea salariului la cote rezonabile, aţi omis celelalte elemente ale luptei sindicale. Şi ca să termin, ceea ce vi-se impută şi pe drept cuvânt aşa şi este, abandonarea pensionarilor. Eu am mai prins şi celelalte sindicate, dar cine s-a înscris într-un sindicat, în acela rămânea până la sfârşitul vieţii. Este mult mai comod pentru voi aşa dar pentru mine, exact când nu mai am pe nimeni şi sunt şi neputincios, mă văd total abandonat. La acest lucru mai trebuie să reflectaţi. De fapt sindicatele trebuie să sprijine sindicaliştii pe tot parcursul vieţii lor, nu să-i abandonez când ei au mai multă nevoie de tine, când sunt pensionari.
– Domnule Anton trebuie să-ţi spun că este destul de ciudat, dar la sindicate se pare, ca şi la fotbal, toată lumea care-i neimplicată se pricepe de minune. Numai zilele trecute, dar de această dată trebuie să recunosc că persoana aceea avea ceva cunoştinţe în materie, am fost întors pe toate feţele şi mi s-a dat şi peste nas. Totuşi cred că o să treacă multă apă pe Săsar, până când mişcarea sindicală va fi ceea ce trebuie să fie. Datorită orgoliilor şi infatuărilor, nu putem uni toate sindicatele pentru a deveni o forţă. Dezbinările şi fuga după o funcţie plătită, este unicul ţel a multor şefi şi şefuleţi de prin sindicate. Dacă mai ţi cont şi de faptul că pot face orice potlogării fără a putea fi urmăriţi penal cinci ani după pierderea funcţiei, îţi dai seama că un asemenea post e mană curată pentru vânătorii de scaune. Constat cu această ocazie că am început şi eu să dau lecţii despre mişcarea sindicală şi poate că nu celui care i-ar fi de folos acest lucru.
– Nu-ţi face probleme, poate nu-mi strică nici mie.
– Atunci mă bucur că nu te-am plictisit cu gândurile, problemele şi nerealizările mele.
– Îţi doresc numai bine şi putere de luptă.
– Mulţumesc şi la bună vedere!
– La bună vedere domnule Nelu!

Anton plecă să-l prindă pe Dan. Dorea să-l întâlnească, nu atât pentru articolul care urma să i-l returneze cât mai ales că avea nevoie de el, de manifestările sale, manifestări de boem, de vivacitatea lui de-a reaşeza valorile, în speţă cele culturale. Uneori apropierea lui Anton de Dan, îi crea o stabilitate în gândire, o linişte care era identică cu starea pe care o avea numai când mergea pe plaiurile natale ”să-şi mai încarce bateriile”. Discuţiile purtate de Dan îl calmau, erau ca un balsam, chiar dacă Dan nu era în cele mai bune toane şi-şi dădea drumul la gură, exact cum numai el o putea face. Poate că şi asemenea vorbe îşi aveau rostul lor. Oricum nu putea sta prea mult departe de el. În mintea lui Anton Dan era ca un personaj mitic, care deschide un geam prin care intră toate ştirile şi toate întâlnirile, poveştile tuturor cunoscuţilor, de când ei s-au despărţit ultima oră. Ciudat este că ei nu se considerau prieteni în adevăratul sens al cuvântului, dar nu s-au gândit niciodată ce s-ar face dacă nu s-ar mai vedea. Îl simţea ca pe un frate. Mai mofturos şi răbufnitor, dar un frate. Anton era sigur că-l va găsi pe Dan, numai că această iarnă, iarna lui 2001/2 când zăpada avea peste un metru în Baia Mare, mai mare ca în ’53, acum când carburanţii au sărit peste 20000/litrul, le-au consumat toţi banii, toate economiile şi Dan trebuia să bată Bucureştiul cu jalba-n proţap ca să nu-i stea parcul de autobuze în garaj, ceea ce-i aduce pierderi incomensurabile unităţii sale. Aşa că întâlnirea dintre cei doi s-a amânat cu mai bine de vreo lună, când s-au întâlnit cu totul întâmplător. Anton fusese cu Şiman la doamna Mariş, artista plastică, pe care Şiman a rugat-o să-i ilustreze coperta şi interiorul unei cărţi de poezie. După ce au plecat de la pictoriţă, Şiman s-a dus către casă, iar Anton aştepta autobuzul 3 să plece acasă. Atunci l-a văzut Dan.
– Domnul se grăbeşte? Îl abordă Dan.
– Bine Dane, mă faci să-mi fie dor de tine?
– Anton nu vorbi de astea că se uită lumea la noi.
– Or fi aşteptând şi ei autobuzele tale. Ce să facă până sosesc?
– L-am văzut pe Şiman, eraţi împreună?
– Da am fost la doamna Mariş.
– De fapt ce puneţi voi la cale?
– Doreşte să-şi ilustreze ultima carte de versuri. Am crezut că şti.
– Domnule nu despre asta te-am întrebat, tu, Şiman, Mihai se zice că mai vine unul Filip, vă întâlniţi săptămânal şi tot şuşotiţi de unul de altul, despre asta-i vorba. Puneţi de vreun partid, faceţi vreo asociaţie, care-i scopul?
– Gândeşti că eşti nevastă-mea. Ai devenit gelos.
– Te rog nu mă lua cu vraja. Pe mine nu mă interesează ce puneţi voi la cale, dar pe alţi-i alarmează.
– Să ştii că ultima dată când ne-am întâlnit noi doi, mi-am făcut probleme de conştiinţă că te-am reţinut atâta cu poveştile mele, dar acum cu toate că nu-i vorba de fracmasonerie este o poveste mai lungă care trunchiată nu-i relevantă pentru ce mesaje poartă.
– Şi cine te opreşte s-o derulezi.
– Uite care-i chestia. Se uită unul la mine. Poate mă cunoaşte. Hai într-un local.
– Cum vrei tu. Vorba vine, de fapt ei îşi doreau un local unde să se simtă în voie. Se pare că din acestea se fac mai puţine.

Până la urmă tot într-un local de fumători, cu miros de acru, au nimerit. Chelnerul, pe ei. I-a sosit câştigul şi după vreo cinci şase minute de eschivări s-au pus pe destăinuiri.
– Hai şi povesteşte ce puneţi la cale.
– Observ că cine te-a fiert pe tine, te-a fiert bine. Poate că este o situaţie mai ciudată, dar nu-i anormală la “normalitatea” de azi. Totul a început de la Simpozionul pe care l-am avut în septembrie. Împuterniciţii zilei impulsionaţi de titlul cărţii lui Burnar, simpozionul a primit titlul de: ”Provincialul şi provincialism”. Eu unul nu-i dădeam un titlu de referat mai ales că această temă nu şi-o pune nimeni dintre creatori, deoarece cel ce creează nu creează pentru a servi unor răutăţi ale falşilor creatori din Bucureşti. Practic pe creator nu-l zdruncină o vorbă aruncată în vânt de-un fitecine. Cu toate acestea, cine creează, consider eu, nu creează să devină bucureştean, el creează că are talent, că are ceva de spus, s-au de arătat. De aceea eu cred că cele două lucruri nu se prea leagă, mai ales că nu cred să se fi speriat vreun creator bucureştean care a auzit de simpozionul nostru. Cu toate acestea, măriile lor a crezut că-i bine să-l boteze aşa, din purul motiv ca să nu audă altceva, sau poate ceva, ce n-ar fi plăcut auzului domniilor lor. Că nimeni nu s-a transformat în creator de metropolă sau cu recunoaştere din partea lor, o şti şi tu şi ceilalţi. După această ”dezbatere” care probabil n-a servit numai stomacului şi ce năcăjiţi erau cei care au audiat materialele şi probabil au savurat ”discuţiile” dar cu greu şi-au găsit loc la pomana primăriei, deoarece nu erau locuri pentru ”neconsacraţi”. După acea masă, uni au observat că promisiunile de tipărire a unor cărţi şi materiale ale cenaclierilor care n-au publicat s-au spulberat. S-au spulberat şi promisiunea atât a primăriei, cât şi a Inspectoratului pentru Cultură, de-a tipării fiecărui autor măcar o carte pe cheltuiala lor. Fiind oameni mari, uni atât de mari că nu le mai permite vârsta să mai aştepte, au considerat că problemele care ar fi trebuit discutate şi nu amânate la infinit spre a nu mai fi discutate, trebuiesc totuşi puse pe tapet. Şi cum problemele lui Şiman au avut o primă urgenţă, Şiman a venit cu propunerea, ca într-o miercuri să participăm noi la discutarea problemelor noastre, mai ales că s-a observat fenomenul că: invidioşii sunt mai organizaţi ca ceilalţi. Chestia asta cu invidioşii, întru început, era de domeniul fabulaţiei, dar n-a trecut mult şi ne-am dat seama că este un lucru foarte real. Pe scurt tu şti că omul acesta, Şiman a publicat zece cărţi de poezie având 125-150 pagini, în numai şapte ani. A avut redactori de carte oameni deosebiţi: domnii Cozmuţa, Leschian, Filip, Bilţiu şi alţii. Poţi să-ţi imaginezi că la zece cărţi tipărite să nu ai nici-o cronică? Să nu scrie nimeni nimic despre munca ta nici de bine şi nici de rău. Este un fenomen de neimaginat. Nu-i de crezut asemenea lucru şi totuşi este adevărat. Această nepăsare n-ar fi avut acest impact pentru poet, dacă ar fi fost un începător, un june (cărora li se face la patru versuri un adevărat soclu care evident este sprijinit de portretul lui), dar cum omul este pensionar şi nici de acasă nu are mare sprijin psihic, aceste cărţi au devenit pentru el sursa ambiguităţi vieţii sale.