Pentru cine-l cunoştea de la OJT sau Cenaclu îi era imposibil să realizeze cum un om atât de deştept, o bibliotecă vie, putea avea asemenea comportament. Dar metehnele lui Simion nu se sfârşeau aici. Poate că unii se invitau la masă pentru că era un bucătar desăvârşit şi punea o pasiune în realizarea mâncărurilor. Obicei rămas de când copiii îi erau mici şi nevastă-sa nici nu catadicsea să-şi alimenteze pruncii ori pe el. Blândeţea lui l-a trecut la cratiţă. În altele însă Simion era comod până la lene. Uimitor era faptul că la un om de cultura lui nu-i plăcea deloc să scrie. Folosea fel de fel de tertipuri, mai proaste ca un şcolar obişnuit, numai să nu-l obligi să-ţi scrie o pagină. Această comoditate l-a dus că nu şi-a luat gradul didactic I datorită “bolii” lui de-a nu scrie acea lucrare. Necunoscând pe atunci aceste metehne şi cum era în mare vogă în învăţământ lucrările ştiinţifice de grad didactic chiar dacă erau cu referinţă la muncă, la practicarea muncii, ele trebuiau să fie neapărat cu caracter ştiinţifico-filosofic. Tot aşa lucrările filosofice, neapărat trebuiau aibă o finalitate, care să le includă în realitatea practică. Cunoscând aceste ”deziderate”, m-am oferit să-i dau ajutor concret, ajutor “cerut” de el mai mult sub formă de împunsătură. A făcut acel ”apel” la un banchet de aniversare a zece ani de la absolvirea liceului, de către una dintre promoţiile liceului nostru, eveniment ce se desfăşura la Borşa Complex. Eu m-am cuplat imediat, dar Simion n-a crezut că va trebui să se “mobilizeze” aşa de repede şi incredibil, m-a abandonat cu lucrare cu tot. L-au speriat poate cele o sută de pagini pe care i-le-am oferit pentru lucrarea respectivă. Poate că prietenia noastră s-a cimentat şi mai mult, datorită faptului că eu terminându-mi treaba, am căutat să-l impulsionez să se apuce şi el de lucru. Dar el nici nu se gândea măcar, să se apuce, să lucreze. De această dată îmi refuza şi munca mea, de aceea-l tachinam cu orice ocazie. Nimic nu l-a putut face pe Simion să treacă peste această comoditate şi evident că nu şi-a făcut nici lucrarea de grad I, n-a obţinut acel mult râvnit grad, ca să nu spunem şi o stare socială ce decurge după acest examen Dincolo de aceste lucruri era loial până în pânzele albe şi când se apuca el de o treabă nu avea hodină până n-o săvârşea Cine mai ştie astăzi că Simion a reînfiinţat partidul România Mare în Maramureş? Vedeţi dumneavoastră, de aceşti oameni îmi era dor, acestor oameni le simţeam lipsa. Se spune că nimeni nu-i de neînlocuit. Aşa este, dar şi aceea este adevărat că nimic nu va mai fi, cum a fost mai înainte.
Nu doresc să închei acest capitol de amintiri, cu oameni dragi şi ale lor fapte deosebite, fără să amintesc o întâmplare despre regretatul poet şi om de cultură Cupcea, întâmplare destăinuită de Ion Burnar, unul din bunii prieteni ai lui Cupcea, coagulatorul multor acţiuni culturale, îndrumătorul şi mentorul atâtor generaţii de aspiranţi în cultura scrisă, omul care nu de puţine ori se lupta cu morile de vânt când este vorba de promisiunile marilor zilei, pentru a reuşi să sedimenteze şi în Baie o mişcare de cultură demnă de renumele oraşului şi a oamenilor săi măcar la înălţimea celorlalte activităţi care au sorgintea în ăst cap de ţară.

Deci în acea după amiază Cupcea, Burnar şi alţi prieteni, oameni de litere, ziarişti şi chiar aspiranţi ai culturii scrise din oraş, se aflau la “Carpaţi” la o cafea, mai mult sau mai puţin îmbunătăţită. Erau timpurile tulburi din perioada imediat de după revoluţie, perioadă în care mulţi plăteau poliţe, crezând că în democraţie orice este posibil. Dacă ai fi avut de călătorit în trenurile îngheţate bocnă de pe atunci, şi ar fi strigat cineva: “ăsta-i teroristul !”, fără nici o întrebare, ceilalţi călători, erau capabili să sară pe tine, să-ţi tragă o papară soră cu moartea. Se pare că veninul adunat atâţia ani în fiecare, nu s-a putut vărsa şi linişti în câteva zile, cât a ţinut revoluţia. Îmi aduc aminte, că atunci, numai pentru faptul că domnul Simu era preşedintele ţărăniştilor din Maramureş, un grup de circa o sută de oameni, au plecat pe seară, să-i dea foc lui şi casei sale. Ce era nemaipomenit, nici unul dintre indivizi nu-l cunoşteau şi nu-i cunoşteau nici viaţa, şi nici suferinţele. Cu toate acestea, nici poliţia nu i-a putut tempera. Abia când au văzut omul, şi au stat de vorbă cu el, şi-au dat seama de oroare. Aşa erau oamenii atunci, aşa erau vremurile. În acea după amiază, la acea presupusă cafea, literaţii noştri, căutau poteca pe care ar fi trebuit să pornească societatea românească proaspăt bulversată. Toţi constatau cu tristeţe că vremurile erau rele, nu se putea miza pe nimic, şi ce era mai dureros, că aveau deja … o vârstă. În acel timp, Cupcea care era un bărbat impunător, avea aproape 1,80, se ridică de pe scaun şi, în gura mare strigă: “acum nu sunt vremuri bune, mie cel mai bine mi-a fost pe vremea lui Stalin”. În acel moment, de la o altă masă, s-a apropiat o persoană, probabil fost culturist sau rugbist, cu o înălţime de aproape doi metri, şi c-o alură impresionantă, care l-a luat pe Cupcea de subsiori şi l-a ridicat deasupra capului. Apoi l-a pus jos, şoptindu-i: „să nu mai vorbeşti prostii”. Foarte contrariat Cupcea îl întreabă pe individ: „Domnule, nu înţeleg ce te supără pe dumneata, în acele timpuri eram un holtei tânăr, puteam face orice, şi mai ales că şi aveam cu ce!”. Rumoarea i-a cuprins pe toţi şi matahala a dat o bere de împăciuire, aşa a preţuit el spiritul făcut de Cupcea, care i-a bine dispus pe toţi, şi în acele întunecate timpuri…
Poate că distinsul domn Marian, mai puţin cunoscut prin Cenaclu, deoarece nu agrea mentalitatea unora, el ca membru al Uniunii Scriitorilor, a avut parte de multe şicane de la fel de fel de culturici, dar incontestabil a fost cel mai prolific romancier din Maramureş cu cele 15 volume de proză şi teatru. A avut succes cu piesele sale de teatru jucate nu numai în ţară dar şi în alte ţări ceea ce în acele timpuri era ceva. Mai mult, o piesă de teatru a avut premiera în Cehoslovacia. Poate că uneori era infatuat cu cine nu trebuie, sau binevoitor exact cu cine n-ar fi meritat, dar el se bucura de prietenii până în Paris, lucru greu de suportat pentru mulţi nechemaţi. El era poate singurul scriitor român care nu se considera provincial. A avut o viaţă foarte agitată şi în desfăşurătorul său era trecută şi gazetăria. Pentru vinderea ultimelor volume tipărite a trebuit să umble cu traista, să le vândă singur. Şi ca punctul vieţii să fie în ton cu viaţa, o hemoragie cerebrală l-a trecut la cele veşnice la 60 de ani, nefiind bolnav sau suferind niciodată. Ziceam de punctul vieţii…Nu numai că lumea aceasta a fost mică pentru el, dar nici groapa nu i-a fost mai mare. Intr-un pământ îngheţat, imediat după Anul Nou groapa era făcută cu mult mai mică decât coşciugul.

Oricum au încercat cioclii n-au putut să-l “coboare” nici măcar după moarte. Lumea a stat în cimitir până groparii s-au apucat să-i lărgească groapa pentru a-l aşeza la cele veşnice. Mărturisesc că n-am mai pomenit asemenea întâmplare şi m-a durut mult pentru că intelectualul acesta, un produs sută la sută maramureşean. Ce el a realizat n-a putut nimeni până la dânsul să facă. În plus ca fost director al Teatrului Municipal, sub a sa conducere, au sosit regizori de teatru şi de revistă din toată ţara şi din Bucureşti. Jucau şi bucureşteni la noi, mergeau şi ai noştri la ei, efectiv eram la curent cu mişcarea teatrală din capitală şi din ţară. Mulţi actori au fost asimilaţi de alte teatre, se mărea familia actorilor băimăreni în toată ţara, care evident că mai preluau roluri şi aici, mai aduceau un suflu proaspăt pe de unde veneau care zic eu era benefic. După ce n-a mai fost el director, cam prin preajma revoluţiei, a plecat un actor Lepedatu, băiat tânăr, talentat şi frumos şi încă nici azi după 13 ani nu poate zice că-i actor de bază într-un teatru din Bucureşti. Marian avea un cuvânt şi un rol mare în mişcarea culturală din întreaga ţară. A dispărut Marian şi noi ne-am reprovincializat. Poate nu toată lumea-i acordă aceste merite lui, dar ele erau evidente cât timp Mircea le deţinea şi au dispărut când el a murit. Tot aici, nu aş dori să las uitate multele dispariţii ale unor oameni de teatru, cu care Teatrul Municipal băimărean avea relaţii foarte bune cum a fost Maximilian. Unii dintre aceştia au plecat cu contracte din ţară. Nu ştiu dacă vor mai fi reînnodate, atât de strâns legate, aceste relaţii culturale cu Bucureştiul şi-o ţară întreagă, lucru după care deja tânjeşte multă lume de pe la noi. Aproape sigur că aceste lucruri sunt trecute în domeniul pierderilor.