Când Vintilă-şi despacheta pâinea numai mirosul ei ne înnebunea. De fapt sunt şi alţii de acord că parfumul pâini proaspete este cel mai puternic şi mai apetisant lucru. Pâinea lui Vintilă nu numai că era făcută de mâna soţiei sale, specialistă în panificaţie, dar Ema soţia lui Vintilă, făcea serviciu numai în schimbul de noapte, pentru a-i putea aduce pâinea minune, înainte de-a pleca Vintilă la serviciu. Ca tânăr şi necăsătorit, nu-mi doream o dragoste mai mare decât o arăta Ema soţia lui Vintilă şi evident eram invidios pe colegul meu mai vârstnic că se bucură de o asemenea dragoste din partea soţiei sale. Asemenea dragoste din partea unei femei măritate, asemenea dovezi de dragoste, năşteau în capul meu fel de fel de întrebări. Ce trebuie să fac eu, pentru a stârni dar şi a merita, asemenea devotament din partea viitoarei mele soţii. Cu toate că nu o cunoşteam pe Ema, o preţuiam, îi purtam o dragoste condescendentă aproape toţi colegii lui. Ciudat, dar până atunci n-am cunoscut dubla ipostază a colegului Vintilă. El se străduia ca la urechile nevestei sale să nu răzbată eventualele lui scăpări de la morală sau de la îndatoririle sale familiare. Vintilă se apropia de cinzeci de ani. De circa un an şi-a cumpărat o motoretă Simpson, care pe atunci era cel mai grozav mijloc de locomoţie ce a intrat în ţară. Preţul ei era circa o jumătate de casă. Era printre primi români care şi-a permis asemenea lux. Vor mai trece 3-4 ani până vor apărea şi motocicletele şi alţi vreo zece până se vor cumpăra primele maşini. Cum a început acea dragoste, ce a rezolvat Vintilă cu frumoasa preparatoare, nu se cunosc detaliile…Cert este că în nebunia lui, Vintilă a dus-o pe frumoasa preparatoare acasă şi aşa cum era de aşteptat au fost surprinşi chiar de Ema. Penibilitatea momentului şi pierderea credibilităţii lui Vintilă, care poza în gentleman de faţa cu nevastă-sa, l-a făcut pe acesta ca într-un gest teatral şi disperat să bea sodă caustică.
În vizita făcută la spital, la patul de suferinţă al colegului, poate eu să fi fost ultimul care l-am mai auzit vorbind. Aceste vorbe, ultimele lui,fraze erau: ”Doctore, am motoretă, am zece mii de lei depuşi la CEC (o casă era douăzeci şi cinci de mi), totul este al tău dacă-mi salvezi viaţa! ”.
Vintilă, atunci îşi dorea să mai trăiască. Astăzi mii de români se sinucid şi cred că foarte puţini îşi doresc să mai trăiască în mizeria aceasta în care s-a transformat viaţa noastră.

Lui Anton îi lipsea prietenia cu Hamza, cu Simion B. şi chiar cu Marian pe care Atotputernicul i-a chemat la el. Dintre aceştia, Dan a fost prieten bun cu Hamza, perora cu Simion în varii domenii şi aveai impresia, când ei se întâlneau, că nu s-au văzut de la facerea lumii. Intre Dan şi Hamza exista o sudură de cultură cum rar se întâmplă. Aceeaşi punte de cultură şi inteligenţă s-a cimentat şi între Simion şi Cupcea, cu care de ani grei se tachinau pe probleme filosofice, politice şi de ce nu de licenţe poetice, curente literare, dar ce nu se poate povesti, tachina sau “desfiinţa” între doi oameni cu cultura lor, care sunt puşi la curent cu toate noutăţile editate, curentele literare şi în general cam tot ce este cultură în ţară şi-n lume. Discuţiile lor nu de puţine ori erau amorsate la OJT şi se continuau la Cenaclu, după care, la terminarea Cenaclului, se reluau la OJT. Cupcea era animatorul şi provocatorul acestor discuţii. El era şi animatorul Cenaclului, care “după plecarea lui” este foarte searbăd. Aceşti oameni debordanţi, când era vorba de cultură, erau intransigenţi mai ales cu veleitarii, care doreau să deschidă uşa culturii cu piciorul şi nicidecum cu mintea. Ei erau nişte flăcări risipitoare de cultură prin tot ce făceau, obligându-te pentru a putea ţine isonul cu ei, să citeşti, să te cultivi continuu, să stai de veghe şi să resorbi cultura indiferent de către cine-i răspândită. Mulţi s-au cizelat în preajma lor copiindu-le modelul şi cine a rezistat valurilor impuse de ei îşi clădeau o operă adevărată. Într-o zi de şase sau poate de opt august, Cupcea ne-a părăsit brusc. Era cel mai incredibil lucru pentru mine. Omul care răspândea cultură şi viaţă să şi-o piardă pe a lui… A doua zi, spre seară, Simion împreună cu profesorul Buzatu, i-au dus o coroană la capelă. Simion când şi-a văzut prietenul de o viaţă şi de dezbateri ale vieţi, n-a mai rezistat. Atât, a mai putut face, să ajungă pe treptele blocului unde locuia. Acolo viaţa l-a părăsit. N-a rezistat pierderii prietenului de-o viaţă, dar mai ales prietenul cu care se duela spiritualiceşte. După asemenea persoane şi după altele tânjeam, nu de puţine ori. După câte bănuiesc că v-am spus, Dan a început o facultate pe care în anul trei a părăsit-o considerând că nu are chemare pentru ea. A dat admitere la o altă facultate. A intrat şi a terminat-o ocupând o funcţie de Şef de serviciu la cea mai hulită instituţie din oraş, până în urmă cu vro trei ani. În cei şapte ani de şcoală superioară, cuplaţi la ei şi anii de liceu, Dan şi-a clădit o cultură prin citirea a mii de cărţi, exceptând cursurile, de-o varietate şi-o soliditate greu de etalat Întâlnirea cu Hamza, prietenia cu el, i-a pus în faţă şi cele circa opt mii de volume ale pictorului, mai ales din “colecţia de artă” pe care aproape zilnic le “dezbăteau”. Pe fondul unei nesăţioase pofte de cunoaştere s-au tricotat aceste prieteni, seminari, de care nu se puteau sătura.

Pictorul Hamza avea suferinţa lui. A fost un an căsătorit c-o activistă, care n-a înţeles că într-o familie există bărbatul şi femeia şi că ei de aceea s-au ”luat” pentru că se plac unul pe altul şi nu pentru că sunt membri de partid. Iar în familie, bărbatul şi femeia, se luptau pentru binele lor şi nu pentru doctrina partidului. Nici unul nu a putut înclina steagul şi după un an s-au despărţit. Hamza nu s-a mai căsătorit niciodată. Nu credea că mai poate relua această experienţă. S-a căsătorit şi aşa foarte târziu şi acum nu mai era dispus să “umble-n penele” cuiva. Experienţa aceasta i-a rupt sufletul. Uni se laudă că au făcut în viaţă palate, copii, averi el nu şi-a putut consolida măcar căsnicia. Tot ce i-a rămas au fost prietenii şi pictura care-i suscitau pofta de viaţă. Dintre prietenii de breaslă, Şainelic s-a stins ca o lumânare, care a fost aşa de subţire că nici n-ai îndrăznit s-o ţi în mână de teamă că umblând cu ea să nu-i grăbeşti tu mai repede sfârşitul. Ceilalţi prieteni, după cum spunea el i-au devenit neprieteni şi l-au lovit exact unde l-a durut cu adevărat. Aproape fiecare expoziţie de pictură la Galeriile de Artă din Baia Mare, se făcea în organizarea lui Hamza. Dacă nu o realiza el nemijlocit, cel puţin era consultat, ţinându-se cont c-a fost inspector judeţean la cultură, că era unul dinte cei mai renumiţi pictori în viaţă fiind consacrat de mult în cărţile de specialitate din ţară şi din lume. Cunoaşterea lui se datora numeroaselor participări la expoziţii de grup sau individual, în aproape toată lumea, unde era agreat, dorit şi recunoscut. S-a sărbătorit centenarul Şcolii de Pictură din Baia Mare. S-a făcut o expoziţie retrospectivă cu invitaţi de aici din oraş, printre ei se găseau în afară de colegi, prieteni, chiar foşti ucenici de-ai lui, care în diferite tabere-i cereau încă sfatul, îi acceptau criticile, iar dintre artiştii din ţară şi dintre cei de peste hotare, majoritatea pictorilor erau prietenii lui Hamza. Ei bine nu numai că s-a trecut peste fazele discutate, sau că n-a fost invitat să expună, dar nici măcar n-a fost trecut în catalogul editat cu aceea ocazie aniversară. Catalog care cuprindea toţi pictorii băimăreni dintru-nceput şi până în prezent şi unde n-a existat loc pentru numele de Hamza. Un catalog din care era omis, cu bună ştiinţă, un mare pictor. Cine l-a şters, pentru că era clar că aceasta nu era o omisiune, cunoscând că asemenea lucruri se fac prin copierea a zeci de cataloage. Spun prietenii, a spus-o şi Hamza, după acest afront care i-a cauzat cea mai mare supărare din viaţa lui, că acea depresie, acea cădere psihică, probabil i-a declanşat cancerul care la răpus în apogeul creaţiei. De el îi era dor lui Anton, mai ales că Dumnezeu i-a dat posibilitatea de-al înţelege pe acest om mai bine, mai ales după unele încercări la care viaţa l-a supus. La ultimul concurs : ”Cartea anului”, Anton a depus două titluri pentru acest concurs. Ca să-i arate “preţuirea” de care se bucură în rândul celor care au selectat şi decernat premiile, la secţiunea proză nu s-a alocat nici un premiu. Nu era nici-un fel de clasificare. Nu era şocat deoarece ştia că nu-i agreat de oamenii de cultură a oraşului. S-a dus după concurs să-şi ridice cărţile. Atunci într-adevăr a fost şocat. Cărţile lui nu mai existau. Au fost furate înainte de-a fi participat la concurs. Asta da subtilitate. Acesta a fost primul an când cărţile s-au dat pe liste sub semnătură, şi evident, când au început să dispară. E greu să răzbeşti în orice domeniu. Da îi era dor de Hamza şi de Simion şi ei au fost doi năpăstuiţi ai sorţii. Spre deosebire de Hamza care era un taciturn şi care trebuia să aibă o oarecare consideraţie faţă de tine, pentru a catadicsi să-ţi răspundă la vreo întrebare, cu toate acestea, nu întotdeauna erai sigur, că răspunsul său nu va fi unul acid. Simion în schimb era foarte sociabil, binevoitor şi c-o inimă mare. Nu putea refuza pe nimeni. Dar nu de puţine ori găseai la el oameni luaţi de pe stradă pe care-i cinstea cum putea el mai bine. Sunt sigur că multă lume mai are şi astăzi de-i returnat sume de bani cu care i-a împrumutat. Erau şi asemenea oameni, care dacă nu ştiau unde vor mânca, pur şi simplu mergeau la Simion la masă fără să-l anunţe şi evident fără nici-o jenă. Foarte mulţi profitau de bunătatea lui dusă uneori până la prostie. Era un personaj contradictoriu în propria-i lui piele.