– Mergi sănătos băiete. Nelu ieşi din bodegă să ia aer şi-l vede pe Vasile, care după cum stătea îi dădea impresia că pe el l-ar fi aşteptat.
– Încotro, încotro i se adresă Vasile, colegul lui din copilărie. Nelu se gândea la varianta cu “prietenul din copilărie”. Au făcut şcoala împreună, se cunoşteau, nu se certau, dar despre o prietenie cu Vasile, care încă la această oră-şi mai caută “o profesie” , lucrurile erau cam departe. Cu toate acestea, în mod paradoxal, Vasile avea relaţii bune cu toată lumea. După propriile afirmaţii “mineritul nu-i o profesie” chiar dacă el toată viaţa şi-a dorit una. Durerea mare pentru Nelu era că acest terchea-berchea avea dreptate. În cazul acesta viaţa-i dădea dreptate unuia care nu şi-a “agonisit” nici un an pe cartea de muncă şi emitea “judecăţi de valoare” şi în context cu vremurile pe care le trăim. Cât îl priveşte pe Vasile, el s-a mulţumit cu postul de Don Juan al localităţii.
– Ia, mă mai trăgeam şi eu spre casă, îi răspunde într-un târziu Nelu, spre familie şi prunci.
– Vai de capul celui care “trage” la casa lui, îi replică Vasile.
– După cele zise poate ar trebui să te întreb: de ce? dar în acel caz ar însemna că tu şti mai multe despre familia mea decât mine şi asta pare a nu fi adevărat, este doar o simplă ”sămânţă de scârbă”.

– Hai mă, Nelule, nu mai fi aşa de sensibil! Am aruncat şi eu o vorbă şi tu te “oţărăşti” urgent.
– Nu de “vorbe”mă agăţ, ci despre “aceste vorbe” ce ies din socoteală. Şti că a apărut o nouă boală. Indiferent de profesii, toţi s-au apucat să dea lecţii şi meditaţii. Dacă tot iau lecţii nu le-aş lua de la oricine, mai ales când este vorba de propria-mi familie.
– Acu dreptu-i că la noi, la burlaci, punctul acesta-i slab. Noi nu prea avem cu cine discuta despre voi ăştia însuraţi.
– Dar de ce nu te-ai însurat? De ce nu te însori?
– Na, că m-ai şi întrebat. Dar nu mi-e greu să-ţi răspund, numai hai puţin în acest local cu specific bărbătesc să-ţi arăt ceva. Au intrat. Te rog frumos uită-te puţin la femeile din local. De vrei, mergem să le vezi şi pe celelalte de pe terasă şi pot să-ţi spun că dacă nu ţi-aş cunoaşte familia şi tu ai deveni, un burlac convins. Pe ultimele vorbe, Nelu a izbucnit în râs.
– Râzi tu râzi, dar dacă mă vei asculta puţin, o să-ţi dai seama că eu am dreptate.
– Spune-ţi odată dreptatea că ne apucă noaptea aici.
– După ce ai trecut în revistă damele de aici, poţi să faci o diferenţă între ele şi nevastă-ta.
– Vasile, n-ai impresia că “sari peste cal”? Mi-ai promis că-mi dai un răspuns nu că-mi insulţi nevasta. Nu doresc ca simpla noastră discuţie să se transforme în altceva.
– Îţi cer puţină răbdare. Mă refeream la ceea ce-i o nevastă şi nicidecum la nevastă-ta, la femeia cu care tu te-ai căsătorit. Să şti că eu respect mai mult ca tine femeia!
– Ce ?!!! Asemenea gogomănie n-am mai auzit.
– Aşa cum îţi spun. După câte ştii, orice femeie care iese din casă, se primeneşte, se îngrijeşte, se face plăcută, aspectuoasă. Emană mirosuri îmbătătoare şi are un mic zâmbet în colţul gurii, care însoţeşte orice răspuns la salut sau la o întrebare. Dacă poartă o conversaţie îşi alege cu grijă cuvintele, este drăguţă, acaparatoare. Ei bine, dragă Nelule, acestea-s femeile după care eu sunt înnebunit. Faţă de tine şi ceilalţi bărbaţi însuraţi, care cunoaşteţi femeia din casă, femeile gospodine, care-şi poartă mirosul de ceapă prin toată casa, femeile cu bigudiuri în cap şi cremele oribile de pe faţă, măştile. Femei care umblă prin casă cu rochi demodate ce stau pe ele de parcă-s puse cu furca, obosite şi veşnic puse pe harţă, femei veşnic nemulţumite de proprii lor soţi, femei fără priviri galeşe, transpirate şi fără chef de viaţă Din această cauză am renunţat eu la acest fel de femeie. Nu m-aş putea obişnui “să fac casă” cu felul acesta de femeie. Ce plăcere-ţi poate oferi ea? În schimb una aranjată, dichisită-i cu totul altceva. Să-i vezi mânuţele aranjate, unghiile făcute, hainele de pe ea “prezentându-ţi” ascunsele-i forme în mirosuri de balsamuri exotice. Asta-i femeia vieţi mele, pe care n-o schimb cu una cu miros de ceapă. De aceea nu m-am însurat şi cred că nici nu m-oi însura.
– Vasile dragă, mă simt obligat să-ţi dau dreptate ! Judecata ta are două puncte slabe, care poate pe tine te caracterizează.

Primul ar fi că oricine se căsătoreşte, depune un jurământ în faţa partenerului, a martorilor, a lui Dumnezeu şi ce-i mai important în faţa conştiinţei sale, de care nimeni nu-l poate absolvi. În acel jurământ sunt prefigurate exact lucrurile care tu nu le tolerezi la o femeie, de parcă ea-i de vină că pute a ceapă. Dacă tu nu-i mânca nici ea n-ar puţii a ceapă. O altă faţă a jurământului se referă la vremea când nu vei mai fi tânăr, sănătos şi vei avea tu nevoie de ajutor şi toleranţă, când femeile cu miros de ceapă, femeile gureşe, femeile mame, femeile de toate zilele nu acele “femeile de sărbătoare” ci femeile muncii, vor şti să-ţi înapoieze tandreţea cu care le-ai învăluit în viaţa dusă împreună şi poate că atunci vei fi bucuros să şti că acestea nu sunt ale ”altora” ci una-i chiar nevastă-ta. Poate nu-i acesta un monument al femeilor căsătorite, dar peste 80% dintre oameni se căsătoresc şi probabil că sunt siguri că fac un lucru bun, dar tu cu peroraţiile tale care văd că ţi-au devenit un mod de viaţă, nu faci altceva decât să fugi de tine şi de societate. Nu eşti capabil să dai nimic nimănui şi nici să-ţi ţii obligaţiile faţă de tine însăşi. În concluzie eşti un egoist şi acum chiar dacă te superi, trebuie să te părăsesc. Femeia cea cu miros de ceapă mă aşteaptă. După câte vezi s-a lăsat seara şi ne place să mai povestim câte ceva numai noi doi. La bună vedere şi la viitoarea femeie aranjată, dichisită, aşa cum îţi plac ţie.
– Bună.
Nelu pleacă îngândurat spre casă. Gândurile lui departe de-a se limpezi, i se aglomerau şi mai mult. Dacă l-ai întreba pe Vasile ăsta, el cât îşi doreşte să trăiască, sunt absolut sigur că ar zice: ”cât Gutâiul”. Tipul acesta de oameni formează o categorie mai mare şi cum zicea unul, fiecare cu păcatele sale, nu cu calităţile lui.
Un ins, care probabil că s-ar asocia acestei categorii mai sus menţionate, lucra cu câţiva ani în urmă la ceanuraţia Săsar, unde munca se desfăşoară în trei schimburi. S-a brodit ca în acele vremuri, femeile ce lucrau în acea secţie să fie toate, dar absolut toate, de-o frumuseţe răpitoare. Cu toate acestea şi chiar între aceste frumuseţi, una dintre femei, căsătorită de altfel, pe lângă frumuseţea-i deosebită avea un şarm aparte care înnebunea bărbaţii de cum o vedeau. Cine ştia cam ce poate însemna o asemenea femeie între bărbaţi, la ce se pot aştepta din partea ei, o ocoleau pentru a nu-şi complica viaţa. Este de înţeles că majoritatea bărbaţilor erau căsătoriţi şi uni nu erau prea tineri. Erau cu funcţii, cu copii, cum s-ar spune, oameni aşezaţi la casele lor. Şi soţul femeii frumoase despre care discutăm, era tot preparator şi lucra în acelaşi schimb cu soţia lui. Şeful de tură se număra şi el printre oamenii aşezaţi la casele lor. Soţia dânsului fiind maistru de panificaţie la o întreprindere de profil. Am specificat acest lucru deoarece, Vintilă şeful de tură, mânca cea mai deosebită pâine făcută de Doamna lui. O pâine cum n-am mai văzut şi după cum recunoşteau şi alţi colegi, nici unul dintre noi, n-a mai mâncat asemenea minunăţie. Trebuie să vă spun că în acele timpuri, în ţara noastră circa 84% din produsele de panificaţie era pâinea integrală (neagră).