Tinerii de acum au apucat să vadă şi o parte din ceea ce au cunoscut vârstnicii, dar cu schimbările impuse de timpul care s-a scurs, din momentul în care a fost perceput de actuala generaţie care acum este mai în vârstă. Poate chiar despre aceleaşi schimbări vor vorbi şi dânşii “după scurgerea timpului tinereţii” domniilor lor.
– Baciu Grigore, zău că vorbeşti frumos, se vede că viaţa ţi-a oferit multe, ai petrecut multe, dar şi mai multe ai învăţat şi constat că reuşeşti să concluzionezi multe adevăruri, dar trebuie să mă scuz deoarece eu astăzi sunt un prost auditoriu. Cu toate că n-am avut o zi care aş putea-o numi rea, încheierea ei m-a răvăşit total. De fapt eu aş fi dorit să te consult într-o problemă mai actuală care mă cam roade.
– Bine dragă Nelule. O să-ţi dau “consultaţia” cu toate că modul cum pui problema începe să nu-mi convină. Nici nu m-am “desfăşurat” bine şi tu bagi frână. Tineretul se grăbeşte uneori şi fără motiv. Despre ce-i vorba? De fapt dacă n-ai nimic împotrivă, eu o să-ţi derulez tema care cred că te frământă, faptele,despre care cred că te apasă şi de-i avea şi chef vei concluziona tu, bine?
– Mă rog. Cum doriţi dumneavoastră, zise Nelu dezarmat. Simţea că de această dată nu poate duce o discuţie în contradictoriu. Se linişti şi se pregăti să asculte ceea ce Grigore dorea să-i spună
– Ani de zile, începu Grigore, un “domn director”era luat de-o maşină mică din colţul unui trotuar, unde ne întâlneam mai mulţi angajaţi, care aveam aceeaşi oră de începere a schimbului, dar în unităţi diferite. La câţiva paşi de locul cu pricina, inginerul sef al aceleaşi unităţi la care “domnul” era director, îşi aştepta colegul de serviciu, care prin cunoscuta formulă ”facem maşina pe din două” îl ducea la serviciu, odată el, odată celălalt. În mulţii ani, în miile de dimineţi în care noi ne adunam pe acel colţ de trotuar şi ne aşteptam maşinile care ne duceau la serviciu, odată, o singură dată, ”Domnul director” nu a catadicsit să-l cheme la el în maşină pe inginerul sef, subalternul său, colegul lui de muncă. Probabil că se simţea înjosit să călătorească alături de inginerul şef. De ce sunt atât de orbi aceşti directori, nimeni nu ştie. Ce merite-şi arogă şi ce realizări au care nu le-ar mai fi putut face altcineva? Se pare că nici unul. Dar el “este” făcut director şi nu din cauză că ar avea ceva capacităţi deosebite. Mă rog a fost treaba cui l-a făcut şi a lui că a fost director. Vremea, cum vorbeam şi mai înainte, a trecut şi omul nostru s-a pensionat şi a trecut şi la binecunoscuta boală a bătrânilor. Nu şti ce-i aia?
– Î…nu.
– Toată lumea doreşte să fie văzut, lumea să-i acorde atenţie, să fie preţuit şi de ce nu chiar iubit? Cât le eşti necesar şi au nevoie de tine, te respectă, viaţa ta are un rost chiar dacă nu-ţi dai seama că eşti manipulat, sau te faci că nu şti. Pe măsură ce îmbătrâneşti şi îţi tragi din ce în ce mai greu ciolanele atunci, începi să aduci pe acest fond, propriile tale necazuri şi boli.

Devii obositor, ai nevoie de asistenţă şi atunci apropiaţii încep să te “omită”.Pentru foştii prieteni, pentru familie, devii un balast. Ceva care-i trage înapoi din zborul căruia abia i-au prins gustul. De aceea aceste lucruri sunt pentru bătrâni adevărate barometre, nu din acelea care spun timpul, ci barometre de viaţă, uneori singura raţiune de-a trăi. Să te faci util semenilor. A fi util semenilor şi familiei. Nu de puţine ori şi eu îi dădeam bineţe “domnului director”. Avea câţiva ani în faţa mea, ca să nu mai amintesc că eram şi vecini. Din varii motive n-a catadicsit niciodată să-mi răspundă la salut, nici mie şi nici altora. Acum “dânsul” este pensionar. Maşina aia mică duce pe altcineva la serviciu. ”Dânsul” a “luat” boala pensionarilor. A venit vremea ca el să se uite la mine, cum eu mă uitam altădată aşteptând un răspuns la salut. Obişnuit că de la el nu primeşti nimic, am început şi eu să ”nu-l mai văd”. Sunt sigur că într-o zi mă va opri şi mă va întreba de ce nu-i răspund la salut. Suportă foarte greu “liniştea” ce s-a făcut în jurul său brusc. Sau poate mă va întreba de ce l-am salutat atâţia ani şi abia acum el îşi dă seama că eu nu-l mai salut. E dreptul lui să se întrebe. E dreptul lui şi poate şi a altor şefi care observă că şi ei sunt oameni dar numai după ce se pensionează. Unii care ajung într-o asemenea poziţie socială sau poate în alta care “le dă mai multe drepturi” decât muritorilor de rând, primul gând le “zboară” la ce posibilităţi au de-aş spori averile, numărul de camere al vilei, şi alte ”necazuri” de oameni cu posibilităţi nelimitate prin funcţia ce-o deţin. O altă fază în lupta lor pentru bunăstare, este înlocuirea instalaţiilor banal de obişnuite, pe care le vezi la toţi, cu conducte şi fitinguri, armături, din cupru şi bronz. Poate veţi spune că acest metal este mai rezistent în timp. Aşa şi este. Toate relicvele păstrate în pământ, sunt ceramice sau din bronz. Obiectele făcute din alte materiale s-au păstrat doar accidental. Poate că nici chiar ei nu se gândesc să trăiască chiar o eră istorică. Atunci de unde preferinţa aceasta pentru cupru. Mai sunt şi alte materiale nemuritoare ca: fonta, oţelurile inoxidabile şi altele. Arama are un gust acru amărui, gustul invidiei, gustul care trădează invidia la om şi întreţine fiara (vezica biliară) De ce fără nici un motiv uni vreau să-şi stimuleze vezica, acel lichid galben verzui, cu miros de cupru, bălos, care ne arde grăsimile. Dacă prin absurd n-am avea această fiară stimulată oarecum şi psihic, probabil că n-am fi invidioşi dar sigur este că nici atâtea alimente şi grăsimi n-am putea consuma fără a avea probleme. Cine astăzi nu-şi dă întregul câştig pe mâncare, acela are şi de unde face economi. Economiile îţi dau o linişte şi o siguranţă, care-ţi permite un trai liniştit, sigur şi poate mai puţin invidios, care te face oarecum mai indiferent faţă de ce se întâmplă în jurul tău. Dar un om indiferent, nu-i uşor de manipulat, el deja “culege roadele democraţiei” şi nu-i folositor stăpânilor de astăzi, care ar fi capabili să ne mai planteze o fiere, transformându-ne în FIARE. Ei aşa ne doresc, să ne sfâşiem între noi ca ei să poată stăpâni mai liniştiţi.

– Baciu Grigore de ce-mi spui mie aceste treburi ?
– Nelule tu nu te-ai prins ?
– La ce să mă prind ?
– Aşa se aude că unii dintre sindicalişti, la alegeri, ”vă daţi cu ei”.
– Da, este adevărat, unii…
– Dacă faceţi lucrul acesta, sper că nu vă aşteptaţi ca oameni să vă urmeze.
– Păi să vedem…
– Nu prea este ce vedea. În spatele vostru n-o să mai fie nimeni. Poate tot ce eu ţi-am perorat aici, să-ţi pară o abureală. Este de înţeles că nimeni n-a devenit ticălos brusc. Totul se metamorfozează în timp.
– Nu numai eu şi alţi recunosc că acest lucru ar putea fi o greşeală, unii dimpotrivă, spun că ar fi un câştig să discuţi cu puterea pe picior de egalitate. Este şi aceasta o etapă în munca sindicală. Dar voi “ăia” de atunci nu aţi greşit niciodată ?
– Nu o dată şi trebuie să recunosc că unele dintre aceste greşeli mă dor şi mă acuză şi acuma în multele amintiri care mă bântuie.
– Ai curajul să recunoşti măcar o greşeală pe care n-ai dori s-o repetăm şi noi.
– Cum nu? Bunăoară cunoaşte toată lumea că oraşul în care trăim, a fost şi mai este încă cel mai poluat oraş din Europa. În acest context nici speranţa de viaţă nu-i mai mare de 50 de ani. Am avut ideea de-a uni toate Sindicatele într-o federaţie locală care să lupte pentru acest deziderat, CA ORI CARE TRĂITOR DIN ACEST MUNICIPIU SĂ SE POATĂ PENSIONA MĂCAR CU TREI ANI MAI DEVREME DECÂT SPERANŢA DE VIAŢĂ în Baia Mare. Teoretic să-i dăruim trei ani de viaţă în care să trăiască din pensie.
– Ar fi fost un lucru nespus de frumos. Dar de unde aţi luat aceste cifre?
– În SUA după ce au judecat şi condamnat pe cineva la moarte, individul acela mai poate trăi încă 20 de ani după ce condamnarea rămâne definitivă. În Baia Mare cine se apropie de 50 de ani i se ia şansa de-a trăi măcar atât cât trăieşte un condamnat la moarte de pe alte meleaguri. Noi, sindicaliştii de atunci n-am reuşit acest lucru deoarece Ceauşescu a luat conducerea şi ne ciunta din drepturi cu legea în mână. Ne-a transformat în renumita ”cureaua lui de transmisie”.
– D-apoi problema aceasta, a poluări are toate valenţele şi acuma.
– Vezi că râde lumea de voi ”Victoriile” luptelor voastre sindicale s-au materializat prin creşterea vârstei de pensionare a tuturor băimărenilor cu mai mult de şapte ani. Ăsta da rezultat al luptei sindicale! Poate ai observat că-s tot mai puţini cei care mor după ce s-au pensionat. Majoritatea mor înainte de pensionare. Şi e logic ei n-au muncit în silvicultură sau agricultură în aer curat şi ies la pensie “ca tot românul” Pentru Stat este mai simplă şi mai economică soluţia actuală. Familiei mortului i se oferă un coşciug şi “un ajutor” şi nu mai are obligaţia să-i dea pensie. Banii încasaţi le rămân lor. Halal drepturi şi omenie după patruzeci de ani de muncă depusă!
– Ai spus că-i greşeala voastră. De fapt este o neîmplinire, care ne-a rămas nouă. Cei pe care i-am votat la ultimele alegeri şi care-şi zic şi “sociali democraţi” au făcut noua lege cu care tu ne “scoţi ochii” acum.
– Ai dreptate, dar băimărenii merită să luptaţi şi să le obţineţi acest drept care priveşte pe toţi oamenii oraşului nostru. Sper că acuma şti de ce nu-i bine să te aliezi cu nimeni. Chiar aliaţii voştri de acum, pun această lege extrem de defavorabilă băimărenilor în aplicare.
– Ştiu şi văd. Am venit aici să-mi liniştesc mintea şi gândurile şi am mai primit o nouă sarcină .
– Ăsta-i “avantajul” persoanelor care se ocupă de vieţile oamenilor din diferite comunităţi În rest eşti tânăr şi sunt sigur că-i putea duce şi această sarcină rămasă de la înaintaşi.
– La bună vedere baciu Grigore.