Cum necum, adolescenţi fiind, apare prima dragoste, prima iubire şi uneori şi prima revelaţie sexuală, care odată trăită ne pune în mare încurcătură. Abia “după aceia”, realizăm că de fapt a fost fructul oprit de care nu ar fi trebuit să ne atingem înainte de căsătorie. Această “nelegiuire” ne va urmări mult timp în viaţă. A fost vina “ei”, a fost vina lui. Când am greşit dacă de fapt nici nu ştiam ce vom face, sau ce se va întâmpla şi cum va fi. Cu toate acestea imediat “după”, ne-am trezit că nu mai suntem noi cei ce ne ştiam .Ceva s-a schimbat definitiv în noi. Aveam ceva ce nu trebuia încă dobândit, ceva care ne va apăsa de câte ori v-om rememora copilăria. Ne-am lăsat pradă plăcerii necunoscute, atât de plăcute, şi generatoarea a atâtor procese de conştiinţă. La unii cheia căilor spre”plăcerile continue”, spre o viaţă în care ne credem “cineva”, dar mai ales ne tentează, şi credem că avem ceva de negociat. La alţii, lucrul acela poate fi o remuşcare în care nu ne doare atât de mult fapta, cât poate că descătuşarea aceia avea poate şi alte posibilităţi de exprimare în viaţa noastră. Poate că cineva ar fi trebuit să treacă peste toate acele prejudecăţi şi să spună răspicat ce trebuie făcut”atunci” dar şi ce implicaţii are un act sexual. Cred că este prima vânzare mentală, a ceia ce ne credem că suntem, vis-à-vis de ceia ce noi suntem atunci. În cine “suntem şi cum suntem” nu avem nici-un merit, noi fiind”realizaţi” şi protejaţi, ocrotiţi până în acel moment, de cei care ne-au dat viaţă, părinţii noştri. Poate de aici încep greşelile noastre. Uităm de cine a dat “capitalul” şi pe ei îi scoatem din “afacerile” noastre viitoare. Se pare că aici apare adevărata ruptură copil-părinte. În egoismul nostru de copil, nu mai vrem să le cedăm nimic”lor” şi dacă părinţii tot nu participă la “afacere”, nu le mai dăm nici-un rol, este evident că şi sfaturile ce ei ni le vor da, ne plictisesc. Există teama între copii, că dacă vor acţiona după sfaturile părinţilor, nu se vor putea desprinde niciodată de ei, sau mai rău se vor transforma în ceea ce sunt părinţii lor, ceia ce probabil, în mintea lor, este de neconceput. Ei au dorinţa de-a se individualiza, de-a fi ei “cineva”. Aceste desprinderi de familie a tânărului vlăstar se fac foarte rar cu înţelegere şi bunăvoinţă. Cel mai adesea tinerii fac acest lucru în urma unor grave greşeli, atraşi prin teribilismul lor de unele “grupări” nu prea ortodoxe, sau prin scene violente care de regulă rănesc sufleteşte şi părinţii şi tânărul vlăstar care tinde spre afirmare. Se ajunge la lucruri regretabile. Pe nesimţite, fostul copil îndepărtându-se de matcă prin preocupări pe care el consideră că nu ar interesa “bătrânii”, prin răutatea unor “sfătuitori” si care prin aceste “debordări de încrederi şi laude” şi-l fac slugă personală în diferite acţiuni nu totdeauna legale. Îţi poţi imagina că în aceste feluri de desprinderi de trunchi, copiii sunt foarte cruzi cu proprii lor părinţi, care în acele momente au cele mai mici posibilităţi de-a se mai face credibili în ochii şi sufletele propriilor lor copii. Există şi a existat întotdeauna “războaie” între generaţii.

Captaţi de încercările vieţii în care trăim, în care ne zbatem să asigurăm familiei ceia ce se numeşte oarecare nivel de trai, suntem “furaţi” de profesie, de carieră. Ocazie care ne face să slăbim vigilenţa în alte planuri, omiţând faptul că am putea avea parte şi de altfel de “războaie”. Aşa ni se întâmplă, dacă “nu suntem pe acea lungime de undă”, nu suntem în mijlocul preocupărilor copiilor şi ne dăm seama de aceste zbuciumări, numai în momentul desfăşurării.”Cea mai simplă generaţie” are în componenţa ei, un părinte şi un fiu sau fiică. Vorbind despre conflictele dintre generaţii, nu-mi dau seama de ce lumea crede că acest lucru se întâmplă între mase de oameni, deodată. Dar se vede că această gândire este total eronată deoarece, Bunul Dumnezeu, a lăsat posibilitatea “predării” dintre generaţii, numai între două, câte două, şi alte două persoane şi tot timpul fără nici-un fel de simultaneitate, altfel ar fi războaie şi pentru aceste predări între generaţii. Cu alte cuvinte, ceia ce de fapt ar putea fi certificarea maturizării, se poate face la fiinţele cu temperamente melancolice şi flegmatice pe o perioadă mai lungă de timp, pe când la temperamentele colerice şi sangvinice, pot ca să aibă manifestări violente, în momente de maximă tensiune sau toleranţă. Pentru copil această manifestare este o “rotunjire” a drepturilor, justificate sau nu la acea oră, pentru părinte de regulă este o cedare şi o dezamăgire a vieţii sale, viaţă în care el aşa a făcut şi aşa a crezut că a făcut totul, pentru acea fiinţă care este copilul lui. Din acest moment, chiar sfaturile bune date de părinţi, vor fi barate, contrazise, neluate în seamă, pentru ca “frânghia” care i-a legat pe unul de celălalt, se rupe, pentru a nu-l mai putea întoarce la ce a fost. În acest moment, ţipătul tău de disperare, al tău de părinte, nu-i mai pare urmaşului tău un ţipăt de jale, de ajutor, de disperare, ci se transformă în inima lui întru-un ecou, care devine din ce în ce mai bălăcărit, mai nenuanţat, mai nedefinit. Părinţii au bucuria faptului că progenitura i-a crescut, iar ei şi-au împlinit misiunea şi de acum copilul v-a face aşa cum zice el, că va proceda, viaţa, sau poate “prietenii” îi vor modela viitoarele cărări. Este dovedită nimicnicia noastră, a oamenilor în acest univers, dar fiecare din noi tinde să devină din acel nimic un “cineva”. Poate că nu reuşim să dăm atâtea sfaturi unui copil câte a putut scrie Neagoe Basarab,dar ori ce om de bună credinţă, dacă doreşte să facă lucruri bune în viaţă, poate consulta Biblia unde, aşa cum spun Marii Oameni ai lumii pot găsi sfaturi şi alinare totdeauna. Necazul este că toţi oamenii ştiu citi, dar puţini sunt capabili să înţeleagă ce se spune cu adevărat în Biblie, şi mulţi dintre ei nu au curajul să ia Cartea Cărţilor în mănă, ceia ce denotă lipsa lor de credinţă. Dar cel mai dureros lucru în această”desprindere” este că pruncul îşi jigneşte şi umileşte pe omul sau femeia care i-au dat viaţă, l-au îngrijit şi crescut ca să poată astăzi să aibă pretenţii asupra propriilor lor părinţi. Aşa crede odrasla că–şi intră în drepturi, pe necazul altora. Aici am ajuns şi eu cu creşterea copiilor mei, încheia Radu şi plecă fără nici o altă vorbă.
Nelu nu se grăbea să părăsească sediul. Se gândea şi el la ”recunoştinţa” copiilor lui Radu.

În privinţa problemelor sindicale, avute azi, era mulţumit de rezultatele obţinute, şi-ar dori ca sfârşitul acestei zile să nu fie germinator al altor probleme, care după cum se vede sunt cumulative. Şi sufletul lui Nelu era în suferinţă, nu numai a lui Radu. Este un lucru dovedit pentru cei care “dau din liniştea proprie”, că o oarecare perioadă de timp resimt această “preluare” a necazurilor celorlalţi şi ”cedare” către ei a stării lor de “linişte” solicitate. Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu cei care se străduiesc să înveselească sufletele aflate în suferinţă. După ce se termină spectacolul, actorul se întristează. Se pare că legea lui Lavoisier e valabilă şi la sufletele oamenilor nu numai în chimie. A trecut pe lângă o bodegă, unde prin geam a zărit un om mai în vârstă, un pensionar de la care ”mai fura din meserie”. Bătrânul a fost primul preşedinte de sindicat în ramură după naţionalizare. El îi mai destăinuia ce sunt şi ce ar trebui să fie sindicatele. Lecţia asta nu-l interesa astăzi pe Nelu, dar îi plăcea să stea de vorbă cu acest om de la care puţini ar fi cei ce n-ar avea ceva de învăţat. Mai preţuia la omul acesta şi modul de “predare”, care nu era unul didacticist sau ostil, ci “curgea” liniştit şi cu folos. Audierea lui era o plăcere poate şi datorită faptului că nu-ţi pretindea să-i “bei” vorbele şi ce era cu adevărat minunat, nu realiza cum procedează, de unde ştie, dar nu-ţi spunea, nu-ţi povestea, numai ce tu aveai nevoie. Acest lucru-l făcea deosebit de preţios deoarece ştie fiecare că, mai ales în compania unui “pahar de vorbă” majoritatea oamenilor povestesc numai ”fapte eroice şi extraordinare”, se grozăvesc în faţa auditoriului, se dau mari. Acum îl înţelegeţi pe Nelu care nu pregeta să-şi cheltuiască timpul în compania prietenului său mai vârstnic. Cum a intrat acesta l-a şi luat în primire.
– Dar ce mai face tineretul, ori ţi-s-au înecat corăbiile? Îl “testă” Grigore.
– De, nu-i în fiecare zi sărbătoare…
– Vai Doamne tu vorbeşti? Tu care ai de partea ta tinereţea şi sănătatea. Eu ce replici ar trebui si-ţi dau? Eu care-mi văd zilnic prieteni şi cunoştinţele din ce în ce mai bătrâni şi trecând printre ei, zilnic îmi rămân două trei saluturi, care nu mai am cui să le ofer. Celor care ar fii trebuit să „le dau” au dat ei în primire. Hălăduind pe acelaşi străzi cât îi ziulica de lungă, întâlnesc din ce în ce mai puţine cunoştinţe în oraş şi din ce în ce mai mulţi dintre ei la rubrica deceselor. Pe uni-i “roade” mai tare viaţa. Îi ”scobeşte” şi ei parcă să străduiesc în a-ş ruina sănătatea, persistând în viciu cu o pasiune vrednică de o cauză mai bună. Fac acest lucru pentru că încă nu ştiu ce-i boala. Poate că eu uneori să-ţi par mai melancolic, poate nu, dar sunt sigur că nu odată ai auzit vorbele: ”nu mai e ca altădată” , ”toate se schimbă toate se destramă”. Lucruri adevărate de altfel deoarece lumea nu stă în loc, dar aceste remarci au darul de-a ofusca tineretul de-al plictisi. Ce nu realizează cei pe care-i supără aceste vorbe, este că omul care le rosteşte, încearcă de fapt să-i spună cam în ce stadiu a cunoscut el lumea, unde era el la acel stadiu, sau de unde el ”a învăţat-o”.