Angaja ingineri mineri. S-a prezentat şi unul proaspăt disponibilizat la el. Patronul turmei nu i-a cerut curriculum vitae, i-a cerut doar diploma de licenţă în copie seroxată. N-a avut loc nici un interviu. I-a dat un sector cu oi să-l păzească. Omul îşi făcea treaba primită cum putea mai bine. La sfârşitul perioadei de muncă a fost plătit după cum s-au înţeles. Totul decurgea normal. Pe tânărul nostru inginer, îl rodea un gând: de ce i-a trebuit ciobanului ingineri mineri? Munca pe care o făcea o putea face oricine. După o vreme nu s-a mai putut abţine şi a pus întrebarea unui coleg. Acesta într-un moment când patronul nu era acolo l-a dus la birou. Pe pereţii cabanei în rame scumpe erau înrămate toate diplomele lor de licenţă. Interesant, i s-a părut inginerului nostru această formă de expunere ca la un avizier.
– Apropie-te de ele, vei avea ce să vezi.
– Nu prea sunt curate. De ce?
– Pentru simplu motiv că sunt scuipate.
– ??? !
– Nu te-ai lămurit. Tipul aşa îşi manifestă dispreţul faţă de noi, faţă de studiile noastre, faţă de şcoală în general, el care n-are nici-o clasă, dar are o situaţie economică de invidiat, o avere colosală, şi ne mai ”ţine” şi pe noi ce-i cu şcoală. Acesta era procedeul prin care-şi manifesta modul de-a ne umilii şi batjocurii, care-l aplica dânsul în relaţiile cu noi. Prin asta el îşi exprima dispreţul faţă de şcoală şi de noi „ăştia” şcoliţi. Prin asta „ne explica” cam ce am putut ajunge noi, la ora actuală în ţara noastră, din nişte oameni „tobă de carte” la oile analfabetului.

Mi-am dorit să pun şi aici nişte versuri, dar se pare că în viaţa de până acum, situaţia aceasta paradoxală încă nu s-a mai întâlnit. Ori poate e valabilă aceasta:
„Supărat iarăşi Doamne, supărat”

N-a trecut mult de această dată, când a sosit un ordin expres : ”Toţi cei care au fost disponibilizaţi cu ordonanţa 22 nu vor mai fi angajaţi în minerit, vor fi daţi afară, iar cei care i-au angajat, vor fi sancţionaţi” Cu acest ordin toţi foştii disponibilizaţi sunt consideraţi descalificaţi pentru minerit. De această dată lucrurile-s certe.
La aceste lucruri grave şi poate şi la altele, se gândea Nelu, cât şi deprinderea de-a nu duce lucrurile până la capăt de către “unii”. Şi câte lucruri vor trebuie readuse în vechea matcă pentru ca oamenii să simtă şi să preţuiască organizarea lor în sindicate. După vizitarea apartamentului colegului său Ion, după discuţiile cu copii lui şi realizarea stări de mizerie în care a ajuns acest om şi alţii, după consultarea cu medicii s-a conturat ca primă urgenţă stabilizarea situaţiei economice a fostului coleg şi a familiei sale. Cum nu putea rezolva singur acest deziderat, cum a ajuns la sediul sindical, Nelu a dat un telefon Savetei pentru a-i spune cum trebuie să procedeze cu hrana copiilor. Apoi şi-a convocat Comitetul pentru rezolvarea acestor probleme.

De convocarea Comitetului s-a ocupat Radu, actualul vicepreşedinte care în momentul restrângerii activităţi la unitatea unde lucra, oamenii nu l-au mai vroit şi pe post de ”sindicalist”. De nu era Nelu să-l ia lângă el, era cum spuneau minerii: ”nicări ca Vida Gheza” Şi poate că pe undeva ştiau ei ce ştiau. Setea de funcţii şi măriri era neostoită la Radu, acest “neobosit”ortac.
Oamenii s-au adunat destul de repede, ştiau că dacă nu-i necesar nu-i convoacă nimeni de dragul convocării. Nelu a trecut direct la obiect:
– Domnilor colegi, în afară de problemele cunoscute, cum vă imaginaţi au mai apărut şi altele, unele dintre ele rezolvându-se pe parcurs. Cea mai gravă-i că patronatul nici nu mai concepe respectarea legilor în ramura noastră. Domniile lor salută “căderea” fostelor legi ale mineritului, care pentru dânşii sunt toate comuniste, dar în acelaşi timp nici nu se gândesc să scoată din uz şi Normele de muncă, care şi ele-s tot comuniste. Mai mult îi obligă şi pe noii angajaţi să lucreze după ele şi aşa s-a întâmplat să avem astăzi un caz Mogoş Ion. Cunoaşteţi cu toţi că: mijloacele de protecţie, dispozitivele de protecţie sunt în obligaţia angajatorului. Ei trebuie să le cumpere şi să le pună la dispoziţia muncitorilor, ori dânşii nici nu se gândesc să ne protejeze vieţile şi sănătatea. La acest capitol dacă nu vom fi mai intransigenţi ne vor atrage şi pe noi în potlogăriile lor. De fapt ei abia aşteaptă primul nostru pas greşit pentru a ne desfiinţa. Ce-i trist că nu le putem imputa deocamdată spitalizarea lui Mogoş, rugămintea mea este ca să-i plătim noi comitetul spitalizarea…
– Păi noi avem doar două milioane din cotizaţii, interveni Radu.
– Ştiu chestia asta, dar eu nu acest lucru am dorit să-l spun. Rugămintea mea era ca acel dintre noi, care nu-i aşa de strâmtorat, să-mi aducă cele opt milioane cu care i-am putea plăti şi spitalul şi datoriile ortacului nostru. La o eventuală primă, voi avea grijă ca persoana respectivă să-şi recupereze banii. Nu vreau să tapez pe această temă la conducerea minei, deoarece nu mi-aş dori un răspuns ca “În uzina vie” a lui Sahia. Este cunoscut faptul că acum când este demarat procesul civil datorat urmărilor accidentului ecologic de deversarea ceanurilor din Iaz, ei sunt decişi ca indiferent de urmări, să nu plătească nici-un fel de despăgubiri nimănui! Cât despre sutele de milioane de Euro ceruţi de păgubiţi ei s-au pregătit cu tot felul de chichiţe avocăţeşti numai să nu dea nici-un leu. Prima a fost schimbarea denumirii unităţii.
– E lucru bine gândit, îl susţine Octavian şi dacă vom face acest lucru, mina automat va trebui să ne despăgubească.
– Mă bucur că şi voi aveţi aceleaşi gânduri şi atunci mâine, deja-l putem rezolva pe Mogoş. După câte vedeţi la cele două probleme s-a mai ivit una. Se aude că paguba produsă de accidentul de la Iaz, vreau s-o scoată de pe muncitori. Ori din câte ştiţi, nu omul ci “tehnologia” este neadecvată. Vreau ca aceasta, domniile lor, s-o rezolve prin două acţiuni: concedieri şi micşorarea salariilor. Rugămintea mea este să mergeţi fiecare la minele la care aţi fost repartizaţi şi să avertizaţi oamenii. Oricare încercare a conducerilor de a ne aduce prejudicii, să fie contracarate de greve spontane, care vor fi sprijinite de noi toţi.

Am mai aflat că au şi ei “urechile” lor, dacă puteţi nu le destăinuiţi chiar acestora planurile noastre. Această glumă care a punctat încheierea şedinţei a avut darul să le descreţească frunţile. Ca un subaltern merituos, ce se credea în graţiile şefului, Radu l-a urmat certându-l prieteneşte:
– Ai uitat de vecinul meu, fostul Sef de revir, care-i angajat pe post de vagonetar.
– De el n-am uitat, am uitat să-ţi spun ţie, că toţi cei care au fost angajaţi, aşa cum a fost şi el pe posturi de umilinţă, au fost daţi afară, fără nici-un alt drept în minerit
– Nelule, dar cum se poate aşa o porcărie?
– Răspunsul lor a fost: ”de ce n-aţi citit ordonanţa până la capăt”. Dar cel mai ruşinos lucru a fost de ce s-au pretat să se angajeze pe asemenea posturi.
– Şi…
– Absolut nimic.
Pe acest ultim răspuns, Radu a considerat că-i timpul să se retragă. Nelu era conştient că i s-au pus aceste întrebări cu un scop. De fapt avea impresia că Radu-l urmăreşte, că-i vânează greşelile ca să nu spunem vorbele. Este adevărat că lupta sindicală este o perpetuă stare de veghe, nu se termină niciodată şi mai probabil că nu se poate delimita cert de alte forme de luptă, dar nu credea că în interiorul acestei lupte mai este una pentru funcţii, sau fricţiuni, chiar dacă este vorba despre omul pe care el “la făcut” şi care în aceste momente îi râvneşte deja postul. Se pare că zicala cu: “şarpele crescut în sân” îşi păstrează valabilitatea şi astăzi şi chiar în munca sindicală. După ce au plecat toţi colegii, Nelu a observat că parcă lui Radu “nu-i erau toate corăbiile acasă”.S-a grăbit să-l prindă pentru a vedea ce-i cu el.
– Radule te-am supărat cu ceva,ai necazuri acasă?
– Mă gândesc la câte probleme avem aici la serviciu, cu oamenii noştri, cu Domnii şi uneori mai primeşti câte-o palmă şi de la ai tăi.
– Cum adică? Despre ce vorbeşti?
– Îmi cresc şi mie feciorii şi în loc ca, măcar odată să te întrebe şi ei, ce mai faci, cum te simţi, sfătuiţi de unii sau alţii, îţi fac zilele coşmar. Nu eu o să mă opun schimburilor de generaţii care de zeci de ani caut să aplanez aceste manifestări între copii şi părinţi, dar când vezi că ei nu ti-au înţeles rostul tău în viaţa lui, te doare.
– Cum aşa?
– Problemele mele sunt simple dar nespus de dureroase. Intr-o reclamă “reuşită”, actorul spunea că : ”Îşi aduce aminte cum în copilărie, întotdeauna lua vitamine…” , de fapt ceea ce era omis din acea “reclamă”, era că noi, fiecare om în parte, de câte ori avem nevoie de refacerea psihicului, de “reîncărcarea bateriilor”, facem apel numai şi numai la copilărie. Copilăria noastră trăită mai intens sau mai puţin intens, de a cărui puritate nu ne putem lipsi niciodată. De asemenea apelăm şi la puritatea dorinţelor şi la credinţa nestrămutată că ivirea noastră pe acest pământ, pe această lume s-a întâmplat datorită faptului că ea este,o lume bună, iubitoare, tolerantă.