– Intră ! şi umbra care era o femeie, parcă acum era şi mai mică şi mai puţină în lumină. Irina nici nu s-a dat jos din pat. Poate chiar adormise. Ion aprinde lumina şi merge să-i aducă o cană de apă, când se întoarce se uită pe lumină la individa care i-a intrat în casă. Slabă, tare slabă şi parcă îmbătrânită înainte de vreme. Femeia bea apa, îi înapoiază cana şi se aşează pe un scaun. Ion foarte contrariat urmăreşte mişcările “arătării” şi bulversat de manevrele ei o întrebă:
– Femeie, ţi-am dat apă, te-am lăsat în casă şi ai văzut că m-ai scos din aşternut de lângă nevastă ? Îţi mai trebuie ceva ?
– O bucăţică de pâine mi-i da ? Ion se duce la credenţ şi-i aduce un coltuc de pâine cu o bucăţică de slană.
– Poftim femeie mănâncă. Femeia luă pâinea, cu cuţitul meticulos tăia ”soldăţei” din slănină , cum făcea ea copiilor când erau mici şi mâncau.
Ion nu era atent la mişcările cerşetoarei. La vremurile de restrişte prin care trecea ţara, cerşetori se înmulţeau neaşteptat de mult. Aştepta ca femeia să-şi termine dumicatul, să se poată pune în pat din nou. Mişcările femei i-au adus în memorie unele amintiri uitate. Femeia mânca, mulţumea şi plângea. După un timp aşează totul pe masă, îşi trage năframa de pe ochi şi zise: Ioane nu mă cunoşti, Ioane? Ion se uită la ea, îi amintea de cineva, dar nu semăna cu nimeni dinspre partea femeiască pe care el o cunoştea. Putea să jure că n-a văzut-o niciodată.
– Ioane nu mă şti? Nu ţi-am făcut prunci frumoşi? Vocea îi părea cunoscută, dar femeia nu. Cine ştie cine-i şi disperata asta?
– Ioane-s nevastă-ta, ce-i cu tine?
– Tu eşti Mărioara mea? Nu se poate şi…dar s-a oprit la timp…pentru a nu-şi scăpa vorba din gură şi a o jigni. Doamne ce să-i spună că arată ca o sperietoare, ca un zgârciob, trecut şi uscat. Ar putea fi, femeia asta, care nici nu mai seamănă a femeie, Mărioara mea! Căută pe faţa acestei femei, ochii care l-au vrăjit cândva, frumosul ei gât şi gropiţele din faţă care acum erau…cute adânci. În ziua, când s-au hotărât să se despartă, Ion a s-a gândit, că n-ar fi corect să-şi oblige nevasta la foamea colectivă din care au început să se ”înfrupte” cu toţii. Pe atunci era convins că singură fiind, Maria va străbate mai uşor perioada aceasta foarte grea pentru familia lor şi măcar ea să nu se topească de foame şi necaz. A crezut…Şi se gândea atunci să-şi ia şi unul, doi prunci cu ea. Se pare că lumea a fost mai crudă cu ea decât cu ei, oropsind-o mai tare. Se uita la ea cum arată şi nu-şi putea aduce aminte de cât de frumoasă era această fiinţă cu numai cinci ani în urmă. Ion se ”trase” lângă credenţ de unde scoate o sticlă în care mai era ceva votcă. S-a aşezat la masă cu soţia. Acum o vedea, aşa cum era, că ea era Maria şi s-au pus la depănarea poveştilor de când nu s-au mai văzut. Maria a încercat să-şi depene întâmplările normal, firesc, dar umilinţele îndurate o zgâlţiau continuu în plâns. A fost greu, dar ce a fost cel mai greu de îndurat, au fost umilinţele, pe care a trebuit să le suporte aproape continuu.

Poate dacă ar fi fost mai arătoasă, mai tânără, sau poate mai împlinită, i-ar mai fi trebuit cuiva ca femeie, dar ori pe unde a umblat, nimeni nu si-o dorea de femeie numai de slugă, de dobitoc, de robot. Ce a cutremurat-o pe ea, femeie care a născut cinci prunci, era faptul că fetele de acum, fete foarte tinere, se prostituează şi evident “le ajută” şi bărbaţii. Probabil că o asemenea experienţă, cu o fată căruia abia i-a crescut ”pufuleţul”, e mai incitantă pentru bărbaţi, decât cu o femeie care-şi cunoaşte drepturile şi nu face ”poziţie” pentru cinzeci de mii de lei. Aşa se face, că de când s-a despărţit, Ion de Maria, ea de la o asemenea cerinţă a pieţii, a“dispărut”ca femeie. Mai era de folos societăţii acesteia de bărbaţii, doar de muncit, şters praful, frecat duşumele, spălat rufe şi nu de puţine ori ”cară-te că vine pufuleţul”.
Acum, după mai bine de cinci ani, soţii stăteau din nou în capul mesei şi “se dădeau de gură”. Dar câte nu s-au întâmplat cu ei în acest timp? Ion parcă rememorând ceva, se ridică, se duse către pat şi o scutură pe Irina;
– Scoli tu, că mi-a sosit nevasta.
– Ce? Cum?
– Ce n-auzi? Mi-a sosit muierea, mama pruncilor. Nu te supăra tu, dar trebuie să pleci acasă.
Irina s-a sculat, s-a îmbrăcat, a salutat-o pe Maria, ca nişte vechi prietene. (cu toate că nici nu se cunoşteau) Apoi a pus şi ea mâna pe sticlă, a luat ”un gât” şi a plecat. Din uşă, cu regret şi parcă mai mult pentru sine, a zis:
– Se pare că atât a fost.
– La bună vedere Irina şi mulţumesc pentru tot ce-a fost, i-a zis Ion.
– La bună vedere, completă şi Maria. Pe aceste vorbe, Maria s-a dus la baie, minune, era apă caldă. A făcut o baie şi s-a cortilit în patul din care de puţin timp a ieşit Irina. Era acasă.

Pe o banca de la“buclă”, în spatele ”Arcului solar”, sau cum l-au botezat studenţi: ”spânzurătoarea”, Anton observă că se odihnea un om bătrân. În drumul lui, în graba impusă de aceste zile, a trecut pe lângă el şi privirile i-au rămas “lipite de peisaj”. S-a jenat să se oprească brusc. Gestul nu-i era justificat pentru asemenea mişcare, cu toate acestea “aţa” îl trăgea spre acel om. Şi-a continuat parcă din inerţie drumul, apoi s-a hotărât, şi de pe Podul Unirii s-a întors. Ştia cine este omul şi ciudat, dar acest lucru l-a făcut mai agitat ca de obicei. Să fi fost gândul întâmplări ce îi alipea amintirea de el şi acea întâmplare a cărui erou a fost şi el şi acest om şi toţi care trăiau atunci în acel sat, unde s-a putut “realiza” acest lucru?
Nu-l văzuse de patruzeci de ani şi s-a hotărât “să-l fiarbă” şi el că lui Anton i-a luat ceva vreme, pentru a depăna timpul şi a şi-l readuce în memorie. Apoi, hotărâre bolnăvicioasă, parcă-şi dorea nespus de mult să mai discute, să mai asculte şi alţi oameni care au alte preocupări, care-i sunt în afara preocupărilor lui citadine sau profesionale. I-a cerut permisiunea să se aşeze lângă dânsul.
– Vai de mine , doar este loc destul i-a răspuns omul.
– Bună ziua Mihai baci, l-a salutat Anton.
– Ziua bună.
– Cum vă mai simţiţi? Cum staţi cu sănătatea?
– Cum să spun? Mai merge, cu altele nu mă pot lăuda.
– Dar de mult sunteţi în Baia Mare?
– Apoi da, cam de multişor. Să fie vreo 12 ani.
– Staţi la doamna Raţiu sau singur?
– La ea stau, dar parcă mai bine ar fi fost să stau singur.
– Dânsa ce mai face?
– Bine, numai că în ultimul timp e cam nervoasă. E adevărat că i-a murit soţul, dar de atunci a trecut ceva timp şi nu înţeleg de ce unii oameni după fiecare nereuşită a lor trebuie să fie nervoşi pe alţii.
– Mihai baci, aşa se întâmplă în realitate şi s-ar putea ca şi dumneavoastră să nu fiţi întotdeauna bine dispus.
– Tu ce-ai putea crede, dacă la plecarea ei la serviciu mă încuie în apartament. În unele seri, probabil doreşte şi ea să plece. Nu mă interesează unde, nu-s curios de ce, dar dacă nu dorm când şi-a propus ea să plece, îmi face un scandal monstru.
– De ce nu-i spuneţi să se căsătorească?
– Ginerele meu era un om cu funcţie în acest oraş, om cu multe cunoştinţe, om văzut, om între oameni. Ea are pe cineva, dar se pare că-i departe de cine era fostul ei soţ, şi-i cam ruşine. Probabil că de acolo-i provin uneori şi nervi.
– Auzi dar tu cine eşti de mă ”chestionezi” aşa?
– Nu vă mai aduceţi aminte de mine?
– Cum să-mi aduc aminte dacă nu te-am mai văzut niciodată până acuma.
– Aveţi perfectă dreptate, îi întări convingerile Anton.
– Şi atunci tu cum de mă cunoşti şi şti unele lucruri despre mine? Şti şi cum mă cheamă şi cine ştie ce mai şti.
– Vă mai aduceţi aminte de-o primăvară în care aţi tăiat în vreo trei-patru săptămâni vreo mie de oi?
– S-ar putea uita aşa ceva? Dar tu cum de şti, că au trecut de atunci patruzeci de ani? Puţini îşi mai aduc aminte, după atâta vreme, de lucruri, care poate sunt mai puţin însemnate.
Întâmplările şi eroii întâmplărilor care se vor derula, se petreceau într-un sat obişnuit de munte, ultimul sat prin care treceau turmele de oi în pastoral. După acel sat, destul de neînsemnat în restul timpului anului, drumurile turmelor se dispersau, ocupându-şi fiecare turmă, drumul sau poteca pe care vor urca spre stâna lor.