Reuşind să treacă de acele intercalaţii, ba şi făcându-şi planul, a crescut mult prestigiul lui Porculean şi parcă se simţea şi curtat de ajutori. Dar ceea ce l-a încântat cel mai mult, a fost creşterea prestigiului lui în faţa lui Bălăi, ajutorul de miner. Pentru prima oră de când a ieşit din puşcărie, a simţit că există un om care are încredere în el. Om care a crezut în cunoştinţele şi profesionalismul său, ca miner. Uşor nu i-a fost nici lui, dar credinţa în el a ortacului său, l-a motivat şi mai mult să lupte ca să-şi facă salariile, să învingă pe toate planurile. Ce-a fost mai greu în acea luptă n-a fost realizarea planului, ci ca ajutorul lui să fie mulţumit că este ortacul lui. A considerat că dacă Bălăi a crezut în el fără să ştie ce fel de miner este el, atunci el, Porculean cum să dezamăgească un asemenea om care era primul ce s-a încrezut în el de când a ieşit din puşcărie, şi ar putea spune acum, că doar prin el, prin încrederea care el i-a dat-o, mai era astăzi miner şi încă unul dintre cei respectaţi. Într-o pauză de masă, Bălăi l-a întrebat pe Porculean: “pe cine ai omorât?. Porculean fără nici o reţinere sau amânare, ori a folosi alte sub refugii, şi-a depănat amintirile faptelor sale. “Eram tânăr căsătorit, aveam nevastă tânără şi frumoasă şi mă ocupam cu oieritul. Aveam, pe atunci, peste o sută de oi, atelaje pentru cai, casă, mă rog tot ce era necesar pentru un trai îndestulător. Aveam copii,un băieţaş şi o fetiţă. S-ar putea spune că nu-mi lipsea nimic ca să fiu fericit şi aşa şi era. Aveam şi un prieten pentru care m-aş fi aruncat şi în foc. Împărţeam toate, eram asociaţi în toate. După terminarea lucrului la stână şi pe afară, ne pregăteam să mergem la târg la Bistriţa. An de an ne vindeam produsele în târgul din Bistriţa, târg ce dura o săptămână, unde se cumpărau şi se vindeau de toate. Eu duceam la târg cam tot ce se putea duce. Produse rezultate după truda oilor şi munca pământului, fuior, lână, brânză carne şi altele. De acolo ne cumpăram tot ce ne lipsea din casă orice nevoi aveam pentru gospodărie şi familie. Aşa procedam de ani de zile. Ne-am hotărât noi, că de vor începe ploile, mai bine-ar fi să mai aşteptăm până la prima zăpadă, când cei şaizeci şi doi de km îi puteam face într-o singură zi cu sania, faţă de căruţă când ne lua două zile numai un drum. Nu mi-am terminat vorba şi au început deja ploile de toamnă, şi aici lângă munte nu de puţine ori ploaia se transformă în zăpadă. Pentru lucruri mai puţin deosebite aveam târgul săptămânal din Rodna. Tot mocoşind noi la prepararea, porţionarea şi ambalarea produselor ce urma să le vindem, ne sfătuiam şi ce urma să cumpărăm, dacă mărim turmele, dacă vom construi ceva la anul, deci puneam la cale nu numai vânzările ci şi o eventuală mişcare în capitalul nostru, în averea noastră. Ghiţă, prietenul meu, îmi zice: “Ştii ce m-am gândit eu, să nu mă duc anul acesta la Târgul de la Bistriţa”. “Gândeşti ca un copil. Păi tu ştii că numai câţi hoţi se adună acolo, dacă tabără pe tine te nenorocesc şi în avut şi poate şi viaţa.

Apoi asta-i destrăbălarea noastră anuală, săptămâna în care ne făceam de cap. Eu cu cine oi închina un pahar de vin? Cu străinii, care abia aşteaptă să bei ca să te lase în curul gol. Nu ştiu ce gândeşti dar nu-i a bună. Nu poţi să mă faci pe mine responsabil pentru întreaga noastră avere, doar pentru că tu n-ai chef de mers la târg. Apoi nu ştiu ce să-ţi spun, dar până acum, toată lumea cu care vorbeam, îşi exprimau dorinţa de-a merge la târg. Tu eşti primul care trebuie să mergi la târg şi vii şi-mi spui că parcă nici nu te-ar interesa cu ce ne-om alege după un an de muncă. Nu-ţi pare ciudată această optică?”. “Ei nu se pun problemele chiar aşa, am vorbit cu cumnatul meu care-i bucuros să te însoţească şi să te ajute”. “Bine că ai ştiut şi le-ai făcut toate în spatele meu fără să mă întrebi măcar. Parcă m-ai băgat de slugă la tine”. Apoi am mai discutat noi de una de alta şi ne-am văzut fiecare de-ale noastre Supărarea mea era mai mult, că mi-am ratat săptămâna anuală de distracţie. Oricare treabă, orice o aveam, se putea rezolva aici, numai felul acela de distracţie, nu. În plus dacă mă însoţea cumnatul lui Ghiţă era ca şi cum ai pune un spion pe lângă mine ceea ce era deosebit de neplăcut, ca veniturile care îţi aparţin şi tu le-ai făcut, să ţi le preţuiască unul care n-are nici în clin nici în mânecă cu ele, dar are dreptul de a-şi băga nasul în bunurile tale, a-şi da cu presupusul şi evident să te inerveze. Nu am mai discutat pe tema aceasta şi eram convins că după întoarcerea de la Bistriţa să-mi văd singur de afacerile mele fără observatori şi oameni de paie. Mă voi disocia de prietenul meu Ghiţă şi-l voi lăsa să-i facă treburile cumnatul său dacă aceasta-i plăcerea şi dorinţa sa. Dacă am văzut că toate-s hotărâte nu avea nici un rost să mai amân sau să sparg bâlciul înainte de-a pleca. Eram în aşteptarea ninsorii care n-a întârziat mult şi ne-a depus covorul alb înaintea drumurilor noastre. În noaptea care a nins, la trei dimineaţa, Viorel, cumnatul lui Ghiţă, s-a prezentat gata de plecare. A venit şi Ghiţă, soţia ne-a pus merinde şi cele trebuincioase. Au venit şi ceilalţi oameni care plecau la târg, unii cu propriile lor sănii alţii de însoţitori, şi ne-am constituit într-un convoi de sănii pe zăpadă. Caii erau hrăniţi şi adăpaţi, şi drumul a început aşa cum trebuia, bine. Poate doar gândurile să-mi fi fost altele ca ale celorlalţi membrii din convoi, gânduri care, ca şi mie altădată, erau masate înspre târgul din Bistriţa, la cum vor fi preţurile, la cum vom vinde, cât am putea pierde, cât câştig am putea face, unde vom trage,cu cine? UNDE VOM TRAGE; CU CINE ? la această idee a trecut prin mine ca un fulger. Eram să intrăm în Sângiorz când m-a fulgerat această întrebare.

Am întors sania spre uimirea celorlalţi, dar spaima mare a fost a cumnatului lui Ghiţă, care probabil şi-a făcut şi el planurile unei vacanţe de o săptămână. Am biciuit aprig caii care au făcut drumul de întors în mai puţin de jumătate timpul în care ne-am dus. Aşa cum toate sunt potrivite în această viaţă, mi-am găsit nevasta în pat cu Ghiţă. Ceva în mine s-a dereglat, s-a rupt, nu eram pregătit pentru asemenea lovitură. Nu ştiu, n-am ştiut nici atunci când se derulau proaspăt evenimentele, dacă am lovit-o şi pe soţie, dar pe prietenul meu, şi după câte ţi-ai dat seama şi al soţiei, l-am luat, l-am legat şi l-am dus unde-i era locul, la târgul din Bistriţa. Eram atât de supărat în necazul meu că n-am fost capabil să-i dau o palmă deoarece simţeam că de fac acest lucru-l voi sfâşia, îl voi rupe atâta ură a coborât în mine, după faptele sale.. Poate că s-a zvârcolit şi el, normal că vroia să se dezlege, nu m-am uitat în spatele sănii numai la Bistriţă unde puţin mi-a mai cedat supărarea. În spatele sănii, legată cu o frânghie era o mână de om, mâna lui Ghiţă care probabil că în mişcările făcute ca să se dezlege, o fi căzut din sanie, eu cum urlam şi băteam caii nu eram atent la ce se petrecea în sanie. Îmi plângeam singur soarta, nu mă mai interesa a altora. Ce n-am ştiut niciodată, ce a făcut cumnatul său în spatele sănii deoarece eu nu i-am deranjat cu nimic până la Târg. Aşa mi s-a scurs viaţa mea ticăloasă, măi omule!
Cu o voce care venea parcă din altă parte, Bălăi, ajutorul lui, îi zice:
– Bucură-te că n-ai fost singurul care ţi-ai irosit viaţa în puşcărie, în locul altora… BAIA MARE
11 septembrie 2003