Fiţi atenţi că-i în patru puncte nu ca cel de la Phong phong care era în zece puncte, şi nu l-a mai ţinut nimeni minte”, îi avertizează Domnul Bud, după care dă citire ce măsuri se impun de luat repede şi imediat. Cei doi care mai erau prezenţi la “dezvăluirile” acestea se uitau unul la altul şi nu pentru compătimirea lui Antoniu, întristarea lor era cauzată că acele epigrame erau foarte reuşite, şi erau elaborate în ultimul timp şi publicate în “Graiul”, ziar care pentru a le face în necaz spinoşilor, i-a publicat epigramele anticului cu litere de ŞAISPREZECE puncte care erau şi îngroşate. Era evident că toată lumea-i împotriva lor şi ei în loc să se mobilizeze exemplar, de abia s-au adunat doi la această şedinţă ordinară. Uni-s la băi, şi parcă văd că imediat ce or veni ne vor prezenta epigramele lor cu ce le-or fi trăsnit în cap, dar precis că n-au adus o ţeapă măcar pentru Domnul Antic. Măi, vouă nu vi se pare că grimasa ceea profesională de pe faţa chelnerului s-a alungit. Mă ăsta-şi râde de noi.”Chiar dacă acest lucru-l face, nu-i cuminte să ne luăm în acelaşi timp de toată lumea. Ne risipim forţele”mai îndulci atmosfera Filip.” Eu aşa aş dori să facem în prima fază, să nu uităm ce teme dau ăia în Galaţi, ori ce temă avem noi pe luna-n curs, să ne apucăm să-l desfiinţăm pe pârlitul acesta dintre epigramişti cât mai caustic posibil” îşi vărsă năduful domnul Bud. Supărarea lui, ar fi fost mai mică dacă cei de ziar care se pare că şi ei duc o politică de înverşunare între epigramişti, să nu-l fi trecut din “greşeală” pe Miclea în “asociaţia” lor. De ce n-au greşit să-l treacă pe Antoniu în asociaţia lor, el care a mai fost, şi care e mai bun ca…, Treacă, meargă, dar aşa i-au scos sufletul cu fuga la ziar unde am prezentat procesul verbal de componenţă a cenaclului, care, culmea, a apărut a doua zi, dar epigramele noastre “le bagă” de regulă, după ale lui Paul şi în acest caz, evident că unele din replici devin vorbe de neînţeles, pentru acei care nu-s la curent cu schimbul de săgeţi dintre noi. Ar fi putut şi cei de la “Graiul”, ca atunci când publică epigrame, în două-trei rânduri să prezinte rivalităţile “istorice” dintre ţepari, pentru ca şi acel care a pus mâna doar astăzi pe ziar să înţeleagă mersul culturii umoristice băimăreano-băispriană. Dar aşa cum se observă, dânşii se străduiesc să diminueze conţinutul epigramelor noastre. De fapt totuşi tipul acesta, Antoniu, dacă l-am putea “înfunda”, cum el este cinstit, ar recunoaşte că noi suntem mai buni, cum a mai făcut-o în ’98 când pe-o pagină întreagă a acestui ziar a recunoscut că Perţa-i “mai tare ca el”, făcându-l pe acesta să sară într-un picior o zi şi să-i reuşească vre-o unsprezece epigrame dintr-un foc..

Mă uitam la el, pe căldura aceea toridă, sufocantă, de curgea zoaia pe el era atât de bucuros, că nu-şi dădea seama, că oamenii care vin aici, la Ocna Şugatag, vin la băi. Lăsându-l să jubileze pe pofta inimi şi transpirat până dincolo, m-am dus cu grabă, deoarece Bellu care era la băi şi nu dorea să amorţească, după întâlnirea cu ministrul Caramitru, care şi-a decontat biletele la un hotel din Sighet separat de-ale nevestei, a dat de băut şi pe căldură…să bumbăceşte omul mai repede. La lansarea care a intenţionat el s-o facă, cu cartea mea “Tânjind după soare”, pe acea vreme şi în aşa căldură, m-am ales c-o epigramă, scrisă pe un capăt de pachet de ţigări “Carpaţi”, de către Perţa:
“Să faci lansări de carte acum
În aste vremi caniculare
E cam degeaba, cum să spun…
Cin’mai tânjeşte după soare? ”
Vai, iertaţi-mă ! Aşa i bătrâneţea. Nu scapi de amintiri, dar nici prilejul de-a te lăuda puţin, din ce-ai mai fost cândva. Acum la astă şedinţă am fost destul de bulversaţi. Lipseau oameni de bază: Mihai, Şiman, Găinariu şi alţii şi de nu venea “pictorul” credeţi-mă că nu mai ştiam ce să facem. După lipsa de subiecte, după mişcările ajutătoare ale chelnerului care parcă zâmbea pe sub mustaţă, în sinea lui zicea: “aşa vă trebuie dacă vă luaţi de alţii”, am crezut că vom trece la a doua “sută de…” dar nu. Epigrama adusă avea substrat şi noi deja avem ce face(de fapt era vorba de Filip, că are ce face). Poate nu ne-ar fi măcinat atâta problema Antoniu, dar tipul nu-i cavaler. Astea-s atacuri pe la spate. De ce nu vine aici şi “să ne citească” ce are de ne spus, aşa prea miroase a face scheme la spatele oamenilor. Dar la-s că l-om învăţa noi minte…nu?…minte!

Nu şti niciodată cât eşti de prieten cu cineva, numai după ce-ţi lipseşte acea persoană, constaţi cât ţi s-a îngemănat viaţa cu a dânsului. Aşa eram şi noi acum. Am sosit pe rând şi mai mult dădeam târcoale “butoiaşului”, decât să-l “ocupăm”. Ezitarea aceasta şi-a impus “farmecul” din două motive şi nu mult după această constatare, se va adeverii că de fapt avea trei motive, pe al treilea încă nici nu-l intuiam. Prima treaptă de depresiune psihică care trebuie trecută săptămână de săptămână, este absentarea destul de frecventă a unora dintre membrii acestui cenaclu, membri care în momentul în care lipsesc, constaţi că de fapt obligaţiile lui, ale acelui care lipseşte şi care până atunci erau, de acum nu mai beneficiezi de ele, deoarece aceste preocupări şi iniţiative erau incluse în domeniul persoanei respective.
Mă uitam la el, pe căldura aceea toridă, sufocantă, de curgea zoaia pe el era atât de bucuros, că nu-şi dădea seama, că oamenii care vin aici, la Ocna Şugatag, vin la băi. Lăsându-l să jubileze pe pofta inimi şi transpirat până dincolo, m-am dus cu grabă, deoarece Bellu care era la băi şi nu dorea să amorţească, după întâlnirea cu ministrul Caramitru, care şi-a decontat biletele la un hotel din Sighet separat de-ale nevestei, a dat de băut şi pe căldură…să bumbăceşte omul mai repede. La lansarea care a intenţionat el s-o facă, cu cartea mea “Tânjind după soare”, pe acea vreme şi în aşa căldură, m-am ales c-o epigramă, scrisă pe un capăt de pachet de ţigări “Carpaţi”, de către Perţa:
“Să faci lansări de carte acum
În aste vremi caniculare
E cam degeaba, cum să spun…
Cin’mai tânjeşte după soare? ”
Vai, iertaţi-mă ! Aşa i bătrâneţea. Nu scapi de amintiri, dar nici prilejul de-a te lăuda puţin, din ce-ai mai fost cândva. Acum la astă şedinţă am fost destul de bulversaţi. Lipseau oameni de bază: Mihai, Şiman, Găinariu şi alţii şi de nu venea “pictorul” credeţi-mă că nu mai ştiam ce să facem. După lipsa de subiecte, după mişcările ajutătoare ale chelnerului care parcă zâmbea pe sub mustaţă, în sinea lui zicea: “aşa vă trebuie dacă vă luaţi de alţii”, am crezut că vom trece la a doua “sută de…” dar nu. Epigrama adusă avea substrat şi noi deja avem ce face(de fapt era vorba de Filip, că are ce face). Poate nu ne-ar fi măcinat atâta problema Antoniu, dar tipul nu-i cavaler. Astea-s atacuri pe la spate. De ce nu vine aici şi “să ne citească” ce are de ne spus, aşa prea miroase a face scheme la spatele oamenilor. Dar la-s că l-om învăţa noi minte…nu?…minte!

Nu şti niciodată cât eşti de prieten cu cineva, numai după ce-ţi lipseşte acea persoană, constaţi cât ţi s-a îngemănat viaţa cu a dânsului. Aşa eram şi noi acum. Am sosit pe rând şi mai mult dădeam târcoale “butoiaşului”, decât să-l “ocupăm”. Ezitarea aceasta şi-a impus “farmecul” din două motive şi nu mult după această constatare, se va adeverii că de fapt avea trei motive, pe al treilea încă nici nu-l intuiam. Prima treaptă de depresiune psihică care trebuie trecută săptămână de săptămână, este absentarea destul de frecventă a unora dintre membrii acestui cenaclu, membri care în momentul în care lipsesc, constaţi că de fapt obligaţiile lui, ale acelui care lipseşte şi care până atunci erau, de acum nu mai beneficiezi de ele, deoarece aceste preocupări şi iniţiative erau incluse în domeniul persoanei respective.

Dacă ea lipseşte, ne lipseşte şi pe noi de acele obişnuinţe, replici, sau comentarii. Poate că uneori era vorba doar de-o întrerupere în timpul cititului. Acest eveniment azi nu se va mai produce astăzi, deoarece respectivul companion lipseşte. Momentul acela, a rămas, descoperit nefăcut, s-au s-a transformat într-o pauză când fiecare-l caută din ochi pe fiecare. Situaţie care dă gir fiecăruia de-a puncta el, în acea pauză, pentru trecerea peste penibilul situaţiei. Şi nu o să vă vină să credeţi dar când sunt membri puţini, se simte lipsa şi aportul fiecăruia dintre ei.. Fiecare avea “punctul lui” care astăzi ne va lipsii. S-au constatat că cele mai redutabile grupuri de prietenii sunt acelea în care preocupările membrilor grupurilor sunt pe acelaşi suport, dar valenţele sunt complementare nu suprapuse. Posibil că şi noi am aflat acest secret de formare a acestu-i preţios ansamblu, ce este deosebit de altele, bazate pe altfel de unităţi de măsură de…cantităţi, ori calităţi. Ce nu uit să vă spun, de fapt să vă repet, este că această formulă de lucru, mie mi-a adus cele mai mari satisfacţii în ultima perioadă de timp, pentru care vă mulţumesc din suflet tuturora. Celălalt afront, pleca de la o emisiune televizată recentă, unde moderatorul făcând o afirmaţie care este impardonabilă, vis-a vis de lipsa lui de morală. În speţă se referea, că unii colegi de-ai noştri, îşi “seroxează” cărţile. Deci tipul n-a discutat de valoarea artistică a cărţilor ci numai de “pagubele” economice ale statului de la buget, că vezi doamne n-au impozitat cinzeci de cărţi. Despre ăia datori cu miliardele, de vânzarea holdingurilor pe un dolar sau euro, ioc. Replica dorea să invoce că asemenea tipărituri lipsite de timbru pentru Uniunea Scriitorilor, sunt cărţi pirat. Poate că aşa este, dar de ce Uniunea Scriitorilor nu se grăbeşte, ca după zece cărţi tipărite ori să-i facă membri, iar de n-au valoare să-i desfiinţeze pe ei, şi pe alţii (aţi observat că ce-l mai sigur lucru în politica actuală este DESFINŢAREA? de valori, de statui, de monumente ale eroilor, de cimitire, de oameni în final. Dacă nu le poţi asigura nici măcar coşul zilnic iar tu îi mai şi impozitezi. Asta la ce duce?) dar de impozitat, cu dragă inimă ar face-o. Poate aşa-i bine să nu fi scriitor cu drepturi, ci numai scriitor bun de impozitat. E ceva şi cu “căpuşele” astea. Mă văd din nou obligat să-l “scot în faţă” pe Domnul Mihai care i-a adus şi pe invitaţii emisiuni aceleia şi pe moderator, la “oile lor”. În ultimul timp, după cum hârtia o dovedeşte, pe acest Domn nu m-am putut abţine să nu-l remarc continuu şi am făcut acest lucru, neputând considera acestea lucruri drept laude, când de fapt sunt, meritele sale reale, meritele unui om deosebit care în această toamnă, a fost o revelaţie pentru mulţi dintre noi, şi nu mă refer numai la cartea lansată de dânsul, căruia i se vor găsi destui “specialişti” să o “analizeze”, dar numai să faci pe arbitrul epigramiştilor de aici, pentru mine-i un lucru extraordinar.