Aud că se tot plâng în toate felurile, în toate ziarele, dar numai noi şi minerii avem dreptul să ne plângem. Numai pe noi şi pe mineri se luptă să ne desfiinţeze. Cu desfiinţarea minerilor suntem şi noi de acord. Ăia aveau nişte salarii de patru cinci ori mai mari ca noi. La ei este explicabil acest fenomen, nu pot să-mi dau seama cu noi ce au. Noi care aveam şi mai avem cele mai mici salarii pe economie. Am deservit continuu populaţia şi consumatorii cu promptitudine. Posturile ni le cumpăram şi chiar şi din ele trebuia să cotizăm şi zilnic. Cu toate acestea, mă jur pe ce mi-a mai rămas sfânt că: la o nuntă nu furam mai mult de o treime din bani. Restul din alimente şi băutură. Da, dar n-am făcut niciodată grevă, nu răspundem obraznic, suntem servili, nu suntem violenţi şi avem state vechi în cultura românească, aşa cum v-am am mai spus, de altfel. Mă rog, de ce vor ei să ne desfiinţeze? Acum şi eu am mai îmbătrânit, de fapt nu numai eu şi casele construite şi maşinile cumpărate s-au cam uzat. Aşa cum se vede ne ducem de râpă. Acuma văd că e sfârşitul. În asemenea cazuri unii ar spune că există posibilitatea de a-şi exprima o ultimă dorinţă. Eu mai modest fiind, aş dori să-mi exprim trei dorinţe înaintea sfârşitului. Acestea ar fi: să dea Dumnezeu să miroase din nou sala şi împrejurimile acestui local a brahniţă, mirosul nostru profesional. Să mai dea Dumnezeu să mai vină şi în localurile noastre de rând, boşii şi bănoşii, nu numai la “localuri cu intimităţi” şi măcar unul dintre ei să uite să ceară restul de la o sută de Euro, după ce a consumat o bere. Iar pe aceştia cu epigramele, pe toţi aceştia care mă chinuiesc cu câte-o bericică pe zi, să-i oblige cineva să scrie câte-o epigramă despre chelneri. Iartă-mă Doamne, că se pare că acuma-mi ispăşesc şi eu păcatele făcute pe vremuri!.

M-am grăbesc să vă anunţ că Domnul chelner care “i-a comenzile de consumaţie” când se adună membrii Cenaclului “Spinul” şi le urează când le dă acea bere”poftă bună”, n-a murit încă, după cum credeam cu toţii, citind jălania lui de la precedentă “Şedinţă ordinară”. Şedinţă convocată de Şiman, dar la care ceilalţi cenaclieri n-au fost de acord să folosească termenul mai sus scris, deoarece: dacă tot am făcut revoluţia, (care revoluţie, ude-i revoluţia?)măcar să ne exprimăm altfel, nu ca ordinarii ăia. Unii, prin epigramele de care amintea şi Domnul chelner în excursul său de nemulţumire din precedenta şedinţă, catalogau de drept, ca să nu spunem de proşti, mai limitată mental această breaslă. Dar să nu ne adormim spiritele cu judecăţi dinainte fabricate şi care mai sunt şi ale altora. Chelnerul nostru care încercase oarecum direct până în acest moment să ne sugereze că şi bacşişul face parte din profesia lui, acum şi-a stabilit o tactică şi a trecut la o altă fază. Este vorba de chestia aia care-i zice:”bate şaua”.

Cu zâmbetul lui caracteristic, chinuit de grimasa “lipsei noastre de largheţe la mână”, ne-a luat în primire:”Aceeaşi comandă?” bine că n-a şi menţionat că-i veche de-un an,(câtă lipsă de imaginaţie la literaţii ăştia) acum părea foarte bine dispus,(cred că eram primii lui consumatori din acea zi) şi discret ne-a lăsat în pace să ne dezbatem problemele ordinare care le aveam. Domnule să nu-ţi vină să crezi, tipul era un diplomat abil, domnule! Totuşi în conversaţiile purtate cu alţi consumatori ( au intrat doi care, spuneau ei, că: reparau drumul. De ce-l reparau în Butoiaşul n-am înţeles, deoarece drumul care domniile lor trebuiau să-l repare, sau poate trebuiau să-l strice, era afară, nu în “Butoiaş”). Ei, ăstora, pentru a-i linişti, că în momentul în care i-au văzut pe epigramişti, crezând că-s ceva şefi, au vrut să “dea colţul”. Ei nedorind a ne strica “petrecerea”. Chelnerul i-a liniştit cu multă vervă: “Nu vă alarmaţi,”domnilor” sunt nişte oameni în vârstă, bolnavi. Ei zic că vin aici să se liniştească, dar nu-i bine de crezut tot ce se spune”.”Da ce boli au ăştia?” întreabă preventiv şi mucalit drumarul. “Nu te uita la vârstă că ştii şi tu că aia-i înşelătoare, şi nici la bolile care ne pasc pe noi muritorii de rând: să ai acolo un reumatism, o osteoporoză, chestii de astea. Boala lor e gravă, e foarte gravă şi eu cred, sau poate numai sper, să nu se ia domnule, să nu fie contagioasă, dar boala lor e una de limbă”. “Vai de mine, strigă involuntar drumarul, şi noi bem cu aceleaşi halbe cu care poate au băut şi ei”. “O doamne, greu eşti de cap!. Aici nu-i vorba de limba din gură, e vorba de Limba română”. “Îmi spui mie că-s greu de cap şi acum vii şi-mi torni că-i bolnavă o doamnă, o doamnă română. Apoi doamna despre care zici că-i bolnavă, nu e aia din colţ? Şi o arătă pe Găinariu. Şi dacă-i bolnavă, de ce nu merge la medic? De ce umblă prin bufete?, ori nu-i asigurată la CAS şi poate face chetă ?”.” Dacă vrei să mai discut cu tine, nu mă enerva. Boala aceasta are alte manifestări. Fii atent, dar fi discret, nu căsca gura cum ţi-i boiul. Cum va citi unul dintre ei, că spun că acesta-i rostul de se adună aici, să-şi citească, deci cum citeşte unul, cum toţi ceilalţi sar la el şi-l corectează. Gândeşti că-s nişte copii mici care se prind unii pe alţii cu minciuna.(s-a brodit că tocmai a citit unul Filip şi după ce toţi”s-au exprimat”, Ignat Dragomir din ideea prinsă de la Filip, a făcut o altă epigramă şi mai şi, ce chestie!). Acum înţelegi la ce se referă boala asta de dactile şi semne ortografice. Şi chestia se repetă identic cu fiecare; dar mă duc la ei. De fapt chelnerul văzuse că ne foiam să plecăm, şi în asemenea cazuri…

Văzând că ne “numărăm” buzunarele cu mâinile, nu cu degetele cum se obişnuieşte, îşi aruncă pastila îndelung preparată:” Lăsa-ţi, domnilor, fac eu cinste astăzi.” Domnul Mihai care împărţise deja invitaţiile pentru lansarea cărţii domniei sale, cu gândul la asta, sau poate la ce-şi doreşte să fie acea lansare “sare în faţă”. Nu se poate, domnule, achit eu nota”. Ne-a prins. Nereuşind să punem toţi banii pe masă până atunci, va plăti unul şi dacă nu-i lasă ciubuc, măcar nu el va fi acela care va număra mărunţişul. În asta consta fenta. Diplomaţia lui, a chelnerului, a avut efect la “bolnavii” noştri. de limbă. Pe semne epigramiştii au uitat vechimea chelnerilor în “cultura românească”

Ei, din nou m-am cântărit. Din nou am 85 de kg. Soarta-mi “prezintă” toate aspectele şi în această descurajantă întreprindere de-a slăbii, gândea Sorin. Ce se poate face? De-un an îmi chinui zilele cu această cură de slăbire şi acum… iarăşi. Invitaţia era clară: Lansarea se va ţine în Primărie, sala “Europa”. Nu imediat cum am ajuns acolo, puţin mai târziu, am constatat că de fapt, era vorba de crema oamenilor de cultură din oraş, din judeţ, şi chiar crema oamenilor politici din oraş. Se pare că domniile lor, politicienii, nu pot rata astfel de ocazii care îi aduce şi pe ei, printre oameni cu adevăraţi luminaţi la cap şi le aduce şi lor puţin avantaj politic. Dar ce le vor aduce politicienii scriitorilor, cred că nu e nici-un secret şi domniile lor vă informează zilnic. Totuşi această lansare măcar s-a purtat în termeni dacă nu academici măcar “literaro-caustici” şi, lucru neagreat de mulţi şi nici de Sorin care simţea că-i cresc kilogramele cu asemenea “crème şi reţete de crème” care mai tot tiptil o trăgeau înspre politică. După ce unii au avut îndrăzneala de-a lăuda o carte care oricâtă invidie ar avea, şi orice s-ar spune despre ea, este o mare realizare, este CEVA în cultura literară a moroşenilor. Este poate cel mai mare eveniment cultural cu mare impact în multe ramuri ale culturii Printre vorbitori unul care s-a simţit un mare perdant în faţa acestei realizări şi cu multe elucubraţii şi întortocheturi în final decide a clasa cartea acolo unde-i este locul. El s-a ridicat de unde stătea ca să se aşeze la “masa cu cei băgaţi în seamă”. Persoană care a omis totuşi să precizeze, dacă şi astăzi este singur, ca atunci când a scris cartea: “Singurătatea omului politic” şi care astăzi, cu ale sale sincere regrete, nu se număra printre lucrările bifate în ceea ce, vreţi nu vreţi, poartă titlul de “Scriitori maramureşeni”: Parcă în sfidarea acestui domn vorbitor care numai pe latura “dulce” a acestei sintagme ataşate de “scriitorii” domnului Mihai, a profitat nu odată, ba am putea spune că şi-a construit eşafodajul politic pe această sintagmă. Astăzi “domnul vorbitor” să constate, să realizeze, că tocmai el a fost refulat din… ea. El care nu a omis, încă odată, să spună tuturora, că de fapt scriitorii sunt aceia care…Tedy Ardelean i-a răspuns, printr-o diplomaţie mai subtilă: adică bunăoară că mulţi oameni minusculi au încercat să zică despre Biblioteca Judeţeană, mândria oricărui moroşan, că n-ar fi necesară. Dar uite că vine un patriarh al Alexandriei şi a toată Africa şi face referiri exprese la acest obiectiv, blamat de neînsemnaţii consilieri judeţeni. Prea Fericitul Patriarh s-a exprimat că: “alături de portul popular maramureşean, biblioteca este exponentul cultural al acestui CAP de ţară”. De aici precis s-a tras concluzia, încuibată deja de literaţi şi oameni de prestanţă din cultura românească,:”Ion M. Mihai(cum îşi zice Domnia sa) a scris o adevărată carte de referinţă pentru cultura Maramureşului, pentru cultura ţării, carte care”(ca un adevărat elogiu este comparată şi aliniată cu “autorii maramureşeni” a doamnelor Temian, Brezovschi şi Marinescu, doamne care ne-au onorat şi dânsele cu prezenţa), singură se prezintă.