Dar în cartea domniei sale, domnul Mihai, după ce-şi asigură latura ştiinţifică şi cadrul de bază al lucrării, face loc unor prozatori neconfirmaţi şi acelaşi demers şi pentru poeţi, care unii sunt la începutul vieţii literare. Acest lucru impune o echidistanţă care s-a dovedit că în Maramureş numai dânsul şi-o permite s-o pună în frază şi implicit un curaj care ţi-l insuflă doar acela care este conştient de capacitatea sa intelectuală şi nemijlocit de pregătirea-i deosebită în domeniu. Trăind toate aceste stări, în ultimii doi, trei ani, fiind continuu la el cu facsimile, cu capitole din acea carte, gândul fiindu-i îndreptat continuu la ea, la care, acum când este gata, când deja a văzut-o aşa cum visează fiecare om care scrie, să-şi vadă rodul în muncii sale sub formă de carte terminată, acum această carte parcă l-a trădat. A rămas acasă, gândurile sale n-o mai privesc acum deloc, parcă nici nu mai este a sa. S-au detaşat unul de altul când a ajuns la perfecţiunea ei. Pe de altă parte, oamenii aceştia au fiecare părerea lor şi unii chiar reproşurile lor la cartea sa, dar mai ales ei care toţi ştiu cum se scrie o carte, cum sunt alcătuite cuvintele într-o frază, că uneori le schimbi poate de 7-10 ori ca să ajungi să-ţi “cânte” fraza cum doreşti, să-ţi reprezinte gândurile şi forma lucrurilor, în ale tale posibilităţi de redare intelectuală şi care-ţi reprezintă tot ce cunoşti şi ce eşti tu. La toate acestea, a primit doar aprecieri de complezenţă. De complezenţă chiar nu a avut nevoie, dar poate trebuia să amorseze şi el o discuţie pe tema ei. Cum şi ei îl solicită continuu cu epigramele lor. L-au oprit unele motive şi n-a vrut ca unii să se chinue să-şi caute cuvintele care să-i etaleze lui, valoarea cărţii sale. Există o regulă; gazda nu se bârfeşte, ea este deasupra clevetirilor cu toate că nu mă pot abţine să nu remarc calitatea bucatelor făcute şi servite, cu toate că nu lucrează numai atunci când, toate condiţiile-i sunt satisfăcute şi acceptate.

Mai doresc să-i spun că este foarte tolerant şi ceea ce el a făcut pentru noi, eu nu mă cred capabil să fi putut realiza. Sorin se trezi că-i vine rândul şi lui să fie “analizat”. Sigur că i-a fost ruşine că din momentul întâlnirii cu profesorul Filip, de altfel i-a şi spus-o, că visul lui în materie de “căsuţă-i” realizat prin ceia ce el le oferă lor aici, şi cu toate că s-a străduit mult, nu-şi putea abate gândurile de la copilăria lui, de la familia lui în care, el era copilul. Ori unde merge gândurile-i zboară spre familie, dar acolo era vorba întotdeauna de familia de acum, aici a fost pe invers. Apoi pentru a alunga aceste obsesii, m-am gândit ce aş putea face acolo pentru acei oameni minunaţi. Cred că bătând un cui nu i-am satisfăcut nici pe ei şi nici pe mine, dar asta a fost. Văzând stările mai sus pomenite, ale fiecărui participant la “fuga în noi”, te întrebi ce-i adună pe asemenea oameni, în asemenea “jurii”, deoarece cu toate că sunt cu toţii slujitori ai condeiului, acesta-i doar un laitmotiv pentru asemenea întâlniri. Interferenţa simţurilor şi coeziunea acestui tip de relaţie presupune doar respectul pentru om, toleranţa. Cred că aşa cumva o să arate şi oamenii care, de-or dori să aibă planeta curată chiar şi municipiul Baia Mare nu numai în Fersig, vor trebui să treacă la asemenea lianţi sănătoşi bazaţi pe consideraţia faţă de aproapele nostru. Am mulţumit fiecăruia pentru o zi frumoasă şi am fost sigur că gândurile fiecăruia sunt zburătăcite în cele colţuri de lume tocmai pentru că ne bazam fiecare pe liniştea ce ne-o dă prietenia şi prezenţa celorlalţi membri ai grupului retras la Fersig. La mult bine domnilor!

După o oarecare perioadă de timp, perioadă în care nu am reuşit să ne mai întâlnim, pentru finisarea epigramelor care vor fi oferite spre publicare, membrii cenaclului “Spinul”, au hotărât, ca locul unde să încerce definitivarea aceste lucrări, de finisarea materialelor deja închegate, cu mare probabilitate de publicare, să aibă loc la “Grădina de vară – Butoiaşul”. Local, care în ultimul timp, a devenit foarte liniştit faţă de “furnicarul” de altădată. Domnii Mihai, Şiman şi Bud, având ca “observator” pe Sorin, au poposit la una din mesele localului, cu posibilităţi de alegere nelimitate, deoarece toate erau libere. Nefiind cine să-i deranjeze, s-au apucat de lucru. Chelnerul se uita de la distanţă la noi cu o grimasă chinuită în colţul gurii şi probabil că gândea în sinea lui:”Iar au venit ăştia care vor duce crucea meseriei mele de chelner. Am ajuns de râsul lumii. Localul cu cel mai bun vad din Baie, după “Trei Păduchi”, a ajuns râsul lumii. Aici, unde la propriu s-au băut râuri de bere, unde au fost bătăi pentru un loc la o masă, aici unde veneau căruţaşii şi preluau “marfa”, adică pe acei consumatori care erau cu adevărat ţepeni, ca să-i ducă acasă, pentru un preţ bun, acum era pustiu. Obicei care mai târziu s-a mecanizat, deoarece posibilităţile localului, după reorganizare, erau mult mai mari, mecanizarea făcându-se şi aici. Acum vin ăştia cu pixurile lor şi-mi blamează localul.”

Chelnerul îi întreabă: “Tot aşa, tot vechea comandă?”, asta însemna câte o halbă de bere, cel mult două, după care ei plecau, mie rămânându-mi “plăcerea” de-a le număra banii mărunţi, preţul exact al consumaţiei, deoarece indivizii aceştia care veneau aici, veneau pentru aş şlefui epigramele, a le încorseta, a le duce la perfecţiune. Păi v-aţi putea imagina după două ore de şlefuit poezia, ca un profesor de matematică să nu ştie număra noua monedă a statului român, şi “Doamne fereşte” să greşească. Acea greşeală ar putea fi considerată ciubuc, lucru care ar duce la o gravă insultă profesiei mele cinstite. Doamne ia-mă la tine că este insuportabilă această insultă. Ştiu oare aceşti matematicieni, ingineri şi poate avocaţi, că primele patru Renault 16, care au sosit în Baia Mare în ’58, unul era a unui individ putred de bogat, unul a unui mare şef de la partid şi două au fost a lor doi colegi de-ai mei care s-ar răsuci în mormânt să vadă ce a ajuns “nobila profesie de chelner”. Ce ştiu ăştia despre noi cei care am făcut cultura în Ţara asta. Ceea ce mocoşesc şi mâzgălesc ei pe hârtie amăgindu-se că-s epigrame sunt NIMICURI, domnilor! Cultul şi cultura epigramelor a început cu chelnerii, şi ei au menţinut-o la nivel de artă, zeci de ani, ori poate obiceiurile lor. Sper să n-aibă cineva tupeul să ne întrebe de ce n-am scris-o noi. Bravo, domnilor! După ce vă oferim gratis poantele mai aveţi şi pofte. Bine că nu ne puneţi şi la muncă. Necazu-i altul. Cu bontul creion chimic, foaia se umple tare repede. N-ar încăpea nici un hai-ku pe reţetarele noastre. De unde să ştie ei lucrurile astea. Nici unul din ăştia n-a scris vre-o epigramă cu chelneri şi se amăgesc că astea, ale lor, sunt epigrame.”Vax albina crema puca”. Sunt jalnici, domnilor şi tocmai ei mă vor băga în pământ. Cunosc ei oare că atunci când salariul pe economie era de două mii de lei şi al nostru, al chelnerilor era de numai cinci sute, în trei luni i-am putut lua “Dacie” băiatului. Evident că din ciubuc. De unde să ştie ei că noi am fost cei mai prolifici meseriaşi în cultura scrisă a poporului român. Apoi nu numai că am avut primele maşini particulare în regimul de oprimare, de democraţie populară, dar noi chelnerii, aveam ponderea maşinilor particulare şi din ţară. Am făcut şi o asociaţie dar, cum atunci nu se patenta orice, ne-au furat-o de ură conducătorii de atunci. Zic ei c-au înnobilat-o. Dar au făcut lucrul acesta pentru că noi am inventat-o şi să-şi ascundă ei potlogăriile lor, pe fondul asociaţiei noastre. Asociaţia noastră de atunci se numea Asociaţia Chelnerilor din România”. Cine ştie că ACR a fost sigla şi sintagma noastră a chelnerilor? Ehei! cine eram noi în acele vremuri, noi care ne-am bucurat de pana lui Cincinat. Ăla epigramist! Fac pariu că adunarea asta de aici nici nu ştie rima la :chelner. Păi, cum să le iasă poantele.