Deci este moral, şi omenos să nu-i furăm din timpul vieţii nimănui, cu deosebire a celui pe care tu-l preţuieşti, şi-l consideri prieten. Astea sunt convingerile mele ! Poate greşesc, dar prietenie nu înseamnă a intra cu buldozerul în sufletul altuia!
– Aici trebuie să-ţi spun că ai dreptate şi n-ar fi rău ca şi alţii să gândească aşa, dar fă-mi plăcerea şi spunem unde să te plimb şi pe tine măcar odată?
– Unde să mă duci dacă eu sunt acasă şi nu trebuie să merg niciunde, întrucât momentan n-am nici-o treabă în alt loc care să reclame irosirea timpului tău..
– Te rog gândeşte-te, sau mai bine, hai să ne plimbăm puţin. Văzând insistenţa, dar mai ales dorinţa expresă de-a mă vedea lângă el în maşină, am acceptat o scurtă plimbare pe înserat. A pornit .şi lucru necunoscut de mulţi, în primii ani când am funcţionat în învăţământ, am avut “sarcina” de-a realiza barajul colector de apă de la Apa Sărată, baraj folosit de Scipomar pentru stropirea pomilor la vremuri secetoase. Eu nu l-am văzut niciodată de atunci de când l-am construit, şi nici cum arată plin. Acolo l-am rugat pe Vasile să mă ducă. Şi m-a dus, dar barajul era păzit de gorile şi degeaba i-am spus cine suntem şi ce căutăm pe acolo, că doream doar să privim puţin acel baraj, puţin a lipsit să nu ne cârpocească. Aşa că dintr-o plimbare oferită din tot sufletul şi cu bune intenţii, ne-am ales ceva care semăna c-o “fugă sănătoasă”.
Sunt prea puţini bărbaţii care sunt dispuşi să recunoască, că odată cu vârsta virilitatea scade. Pentru Vasile fenomenul era şi mai şocant deoarece nu de puţine ori “întoarcerile în durere” ale fostului Pop II, erau momentele de umilinţă ale vieţii sale, care acuma se grăbea să i-o mai propună şi pe asta. El care nu s-a apropiat de mult de-o femeie, cu atâtea feluri de solicitări, cu atâtea valuri în viaţa sa, a constatat că începe să le caute. Poate în faţa lor, simţea nevoia a se grozăvi, în postura de şofer cu maşină particulară. Poate simţea nevoia să le facă o atmosferă plăcută celor pe care le plimba, ocazie în care “se mai şi da mare”. Unele dintre femeile distrate de el, în plimbările cu maşina, să-i fi căzut probabil mai apropiate decât o efemeră pasageră pe un traseu. Poate că aceste cunoştinţe să fi fost doar “fulgere”în viaţa fostului văduv, şi de durata…unui fulger, femei necunoscute, luate de pe drumuri, în cursele făcute pretutindeni, cu maşina prin ţară. Destul că, ca ori ce mascul, intenţiona să devină cineva şi ca bărbat, nu numai ca posesor de maşină. Prostia, mai puţin cred că ar fi avut efect la el, dar poate setea de-a brava, aceiaşi bravare care stăpâneşte un om ce vizitează o localitate nouă unde n-a mai fost şi nu-l cunoaşte nimeni, loc unde ne putem, şi unii chiar îşi schimbă comportamentul considerând că dacă nu-l cunoaşte nimeni “îşi poate face de cap”. Ori poate fudulia să-l fi împins să pună gura şi pe vin. Apoi să fi venit teribilismul laudelor…apoi”a sărit pentru prima dată suta de km la oră”…apoi mâna l-a trădat…şi de aici nu mai este nici un… apoi… şi nici un Pop II.

După câteva nereuşite încercări ne aflam în “Dacia” inginerului Mihai, cu direcţia Fersig. Eram patru, că în afară de Domnul Mihai care şofa, maşina era populată de inginerul Bud, de profesorul Şiman şi printre ei mă aflam şi eu, o persoană controversată, nelicenţiată, dar respectând cu pioşenie o singură religie:munca. Domnul Mihai era destul de iritat. Dânsul, om de-o politeţe rară, respectă omul şi conduita rutieră, ceea ce nu se observa la ceilalţi participanţi la trafic, ce nu de puţine ori ignoră faptul că eşti şi tu partener de trafic, lucru greu de suportat de un om manierat, gentil şi care acum se vedea în situaţia de-a nu putea părăsi locul sau individul, care prin maniera de a conduce merita să-i întorci spatele, lui acelui care aduce insulte tuturor participanţilor prinşi în acea fază, chiar dacă nu-ţi cauzează direct cu ceva. În sfârşit iată şi Fersigul şi totodată şi pe al cincilea participant al acestei reuniuni, gazda noastră, domnul profesor Filip care era deja pe drum, în întâmpinarea noastră. Locul era ca un vechi vis al meu pe care soarta nu m-a învrednicit să-l fi putut materializa vreodată. Când îmi permiteam să visez o căsuţă la o margine de lume, cam această “compoziţie” o alcătuiam în visele mele. Avea de toate. Soliditate să se poată opune vremilor, livadă ca loc de muncă, visare şi potolirea unor pofte, grădină de legume din care se poate face sau completa o masă, umbrar sub forma unei terase şi un lucru mult dorit la sat, dar greu de înfăptuit, era balconul de la etaj. Sunt numeroase încercările de-a vedea mai departe, de-a scruta orizonturile, peste câmpuri, peste alte acoperişuri de case, să-ţi poţi permite să vezi şi tu depărtările. La sat această dorinţă este greu, uneori imposibil, de îndeplinit: să vezi mai sus de statul unui om. Poate dacă te-ai urca într-un copac; solicitare care nu orice vârstă, o poate şi înfăptui. Dar dacă ai un balcon la etaj, poţi să-ţi scalzi ochii-n depărtările fugii noastre de noi. Hălăduind pe aici, prin acest loc de recreare, aţi putut înţelege că sunt puţine lucruri în care un obiect care există deja în dotare, să nu corespundă necesităţilor, viselor dar mai ales utilităţilor presupuse abstracte, utilităţi care de fapt, motivează soliditatea pretenţiilor noastre de încărcare a bateriilor, formulare neacceptată de mine, în asemenea ocazii. Toată lumea crede că “o fugă la ţară” declanşează şi realizează chiar lucrul mai sus menţionat. Îmi pare rău să-i contrazic, dar omul oscilează între ce este şi ce va fi. Dacă în prima parte a vieţii căutăm cu disperare apa, locurile cu apă, marea, borcuturile, deoarece noi oamenii, suntem o compoziţie cu 70% apă, în cea de-a doua parte a vieţii, suntem robii locurilor solitare, umbroase, cu iarbă şi nu refuzăm nici ciupercile. Aici noi suntem cei traduşi. Speram că fugind la ţară, noi ne aflăm în câştig, noi suntem cei ce profităm. Mare decepţie. De fapt, câştigătorul acestei “retrageri” este pământul care ne momeşte, ne propune fel de fel de variante de locuri frumoase, pentru obişnuinţa de-a ne întâlni cu Marea Împăcare.

În această afacere, el ne propune satisfacţii trupeşti, psihice cu care ne “cumpără” încetul cu încetul, iar noi profităm şi ne bucurăm de ele dacă considerăm că am reuşit această apropiere pentru ce urmează să devenim în veci. Fiecăruia dintre noi i-a plăcut să mai facă o repetiţie la fel cum era fostul copil din el pe vremuri, dar se pare că de acolo de unde am venit nu ne-am putut dezbăra sau pune în cui toate problemele pe care ne-am dorit să le uităm, de aceea am mai bătut şi aici câte un cui, rogu-te să ne punem pălăria. În fuga de noi, am reuşit doar să fugim de prezenţa celorlalţi şi gândurile noastre”particulare” au revenit dureros de apăsătoare. Domnul Bud, om care a deţinut funcţii la care unii nici nu puteau visa, era foarte necăjit văzând că boala nu-l mai lasă măcar o zi să fie cel ce era cu numai zece ani mai în urmă. I-a fost ruşine că unul dintre noi a observat că-i tremură mâna. E adevărat că şi-a dorit mult confruntarea cu Mihai pe marginea ultimilor epigrame dar nu ar fi dorit să le prezinte atunci, pentru a trece subiectul de la el ca persoană, la el ca şi creator, unde se vede că acum este mai bun. La epigramele acestea, ce-i dureros, că acel cuvânt care poate ţie ţi-a sugerat epigrama, se dovedeşte de cele mai multe ori că trebuie să renunţi la el. Acel cuvânt de care nu-ţi dai seama de ce ţii la el şi te cramponezi împotriva tuturor acelor care-ţi indică alte variante, şi parcă cu cât eşti îndemnat mai tare să renunţi la el, cu atât eşti mai hotărât să-l păstrezi. Or cum astăzi a mers mai bine pentru epigramele prezentate, poate că şi ajutorul primit s-a mulat bine. Apoi parcă pentru a şterge observaţia confratelui că-i tremură mâna, Domnul Bud, s-a apucat să se îndeletnicească cu realizarea unor munci pregătitoare festinului. Abia atunci, posibil să fi avut o stare mai permisivă a durerilor, s-a simţit aşa cum ni-l doream toţi; mai bine. Cel mai meticulos şi doritor de-a profita de excesul de odihnă a tuturor a fost Şiman. Era agitat şi se pare că în ultimul timp puterea lui de concentrare-i mai scăzută ca de obicei. Poate că-i este teamă ca dragostea ce i-o pretinde nepoata, să nu-l facă mai puţin productiv şi noi care-l cunoaştem, să-l considerăm mai ineficient, ori Doamne feri, că-i scade capacitatea de creaţie. N-a observat că de fapt ceea ce-i “mestecau” ceilalţi era spre bine. Preocupat de gândurile expuse adineaori, efectiv nu înţelegea ce i se spunea şi-l iritau toate vorbele care nu erau aprobative. Noroc cu persoana aceasta, cu inginerul Mihai, o perlă de om în asemenea clinciuri, care a reuşit să-l scoată din starea aceea, permiţându-i efectiv să mănânce. Dacă nu reuşea Mihai, persoană faţă de care dânsul are o deosebită consideraţie şi consimte la observaţiile pertinente făcute, din convingerea imparţialităţii pe care domnia sa, domnul Mihai, o respectă întotdeauna. Corectelor observaţii făcute, de această persoană care nu este orgolioasă în raporturile cu confraţii şi de regulă face observaţiile care se pretează, chiar dacă doare. Pe Domnul Mihai, cum v-am mai spus, participanţii la trafic l-au decepţionat, dar această stare s-a cuplat la alta mai neplăcută. A scris o carte, frumoasă carte, de critică şi analiză literară, prima de acest fel din Maramureş, dar este adevărat că şi domnul Glodeanu a scris una, dar domnia sa în acea carte s-a ocupat doar de scriitori consacraţi şi nu s-a apropiat măcar de cei în viaţă, doar tangenţial, aşa cum cred că face fiecare critic profesionist, deci am folosit şi acest cuvânt, deoarece trăitorii mai pot face lucrări noi, uneori adevărate surprize.