Spune-ai că pe ăsta-l interesează florile de mină şi el nici nu catadicseşte să se uite la ele. Atunci neamţul foarte tacticos scoate din buzunar un calendar care avea în fundal, fotografiate flori de mină.
– Domnule Pop, zice neamţul într-o română perfectă, eu am nevoie de aceste cinci flori, şi-i arătă cele cinci flori care existau în colecţia lui, dar pe care nu le-a văzut nimeni niciodată. Acele flori care-i aparţineau, erau ale lui, ale lui Pop Vasile acum probagiu, n-au mai avut alt stăpân, nimeni nu le ştia şi cu toate acestea, figurau ca poze în acel calendar. Vasile a fost atât de uluit de neamţul care era român şi şocat de faptul că el era sigur că nu a arătat nimănui florile acelea şi aici ăsta le avea deja fotografiate în acel calendar, care evident că-l aveau şi alţii, cu fotografiile florilor sale. Mai mult, omul acesta, a venit să-i cumpere acele flori, de care nimeni nu ştia măcar că există. S-au aşezat pe o ladă de dinamită şi tăceau toţi trei. Acum se explica răbdarea fără margini a “cozii” prietenului”prietenului” El a venit după CEVA, de la cineva. Nu exista nici-un fel de explicaţie cum au ajuns lucrurile aici, şi evident şi mai greu, cum ar fi trebuit procedat acum, când erau siguri că secretele sunt poveşti banale pentru naivi. Tot neamţul-român i-a trezit:
– Domnule Pop, o “Dacie” costă 1500$. Eu îţi semnez cecul şi vei avea o Dacie. Dar ştiu că voi sunteţi neîncrezători, de aceea-ţi propun să mergem la Piteşti, îţi plătesc maşina, şi ceea ce vezi este o arvună, şi-i înmână cinci sute de mărci, cam şase kg de rechizite cum n-a mai văzut, şi o haină de munte care avea o marea proprietate, cântărea doar câteva sute de grame. Ştiu că ai boala pescuitului, aici în această trusă ai tot ce s-a inventat până acuma în Vest pentru pescuit. Vasile a scos florile care erau atât de ascunse şi atât de iubite, că dacă venea cineva la furat cu greu le-ar fi găsit. Era vorba despre un vivianit de patru cm de lung şi cu o secţiune de unu pe un cm, o stibină de Herja, un săcărâmbărit, o baritină de Cavnic şi o calcopirită de Rodna. Vasile le-a pus în mâna neamţului, care stupoare, a scos un minuscul sac, în care erau practicate orificii pentru fiecare tip de floare de mină. Văzând acest săculeţ ciudat, în care existau acele lăcaşuri a căror forme erau făcute exact după forma şi dimensiunile florilor lui, i-a trecut un fior rece peste el. Neamţul a închis sacul cu un fel de capsă, la rulat şi l-a introdus într-o cutie metalică, aţi ghicit, avea interiorul în care, săculeţul respectiv, umplea toată cavitatea. Cei doi Popi umblau, de parcă erau nişte fantome purtate de nişte lunatici într-o piesă proastă, văzând atâtea “potriveli” câte erau în această afacere “secretă”
-A doua zi, cu “mercedesul”.neamţului, s-au dus la Piteşti unde au făcut contractul pe o “Dacie” cumpărată de la secţia export, unde au mai comandat şi ultimele “îmbunătăţiri” care se practicau atunci la maşini. După o săptămână, Vasile a primit pe cele cinci flori de mină, o “Dacie” roşie, nou nouţă.

Despărţirea de neamţ a avut loc imediat după ce au depus contractul şi dolarii la Piteşti. Parcă s-a despărţit de un vis urât. Era de neimaginat pentru el modalitatea “vânzării” florilor sale de mină ascunse şi păstrate cu atâta grijă, şi care i-au fost “solicitate”, nu văzute, plăcute şi vândute. Bine că s-a terminat aşa. După maşina lui a plecat cu un prieten care avea carnet de conducere şi care era decis să-i respecte şi indicaţiile lui, în rularea maşinii sale. Nu s-au grăbit nici la preluarea maşinii şi nici la întoarcere. Unde a fost cazul a mai “uns” cu câte-o pălincă şi lucrurile au ieşit după pofta inimii lui Vasile. Ca şi cu celelalte lucruri ale sale, Vasile nu numai că era îndrăgostit de Dacia lui, dar o şi preţuia mult, în gândul său o preţuia foarte mult şi era decis să aibă grijă ea, (era doar în al doilea an în care făceam “Dacii de 1300”)De aceea a avut grijă, să-şi aleagă omul care să-i facă maşinii sale rodajul, dar numai în limitele a ce el îi permitea.(Vasile nu a stat pe gânduri, s-a documentat serios în mecanică) Ştia conduce, dar nu avea carnet, şi după accidentul avut, problemele de conducere s-au modificat mult, mai ales că avea multe dureri şi suferinţe pentru a şi satisface pretenţia aceasta de-a conduce iubita sa “Dacie”. Câteva luni i-au trebuit în poligon până a avut curajul să se înscrie la şcoala de şoferi. Conducea bine, nu conducea agresiv, dar dacă ar fi ştiut cineva de infirmitatea lui, sigur era că n-ar fi luat carnetul de conducere niciodată. Tot ce făcea el în poligon, era adaptarea conducerii maşini la infirmitatea care o avea, să fie cât de cât stăpân în conducerea maşinii, să nu producă evenimente rutiere. In ziua când a susţinut examenul de conducere, s-a îmbrăcat prima dată cu haina adusă de neamţ. A considerat că-i bine de făcut acest lucru, deoarece avea mânecile largi şi nu se vedea forma braţului anchilozat, şi celălalt motiv era pur psihologic. Pe atunci la noi în ţară nu mai avea nimeni aşa tip de croială, de haină, de material. Ofiţerul care-l examina la conducere era frapat de haină şi aşa cum a sperat Vasile, se uita mai mult la haină şi doar din când în când la Vasile. Această situaţie a fost benefică pentru el, deoarece i-a dispărut timiditatea, devenind senin şi relaxat în conducere. La proba de conducere, tehnic vorbind avea probleme, mai ales că el nu tindea să “spargă suta”. Distragerea atenţiei ofiţerului examinator de modalitatea sa de-a conduce, ia dat siguranţă în examen şi a reuşit să nu-şi trădeze infirmitatea. Deci Vasile şi-a luat carnetul de conducere şi acum era liber cu un motor care aştepta rodat, cu o ţară care aştepta să fie văzută şi de el. Aşa s-au şi petrecut lucrurile. Dacă până acum mai puteai să faci un şah cu Vasile, acum Vasile era solicitat de toţi prietenii, uneori şi în miez de noapte, să-l ducă până la… Timişoara. Orice schimbare majoră în viaţa individului, aduce şi schimbări de comportament, uneori tot majore.

Era din ce în ce mai greu să te vezi cu Vasile. Multă lume-l solicita pentru a le face diferite servicii. Când aceste serviciu vizau numai calitatea lui de şofer cu propri-ai maşină, mai lua şi autostopişti sau călători, şi deja viaţa începea să aibă alte valenţe pentru el, om obişnuit să-şi alunge plictiseala în ori ce condiţii, prin multitudinea de jocuri de noroc ştiute de el. Viaţa lui de acuma era foarte animată. Într-o zi îl întâlnesc pe Vasile, să spun “noul” Vasile, la alimentara la care eu îmi făceam cumpărăturile. Avea pe el o jachetă. De fapt de când a avut accidentul, sau mai bine zis “reparaţia” lui se eschiva de la portul hainelor rigide, pe conformaţia trupului, tocmai pentru a nu scoate în evidenţă ceea ce nu era de arătat. Ne-am salutat, am mai şi schimbat câteva replici că de povestit nu prea avea timp. Efectiv se grăbea, intrase şi el în “viaţa alergată” a celor cu maşină. Am avut impresia că şi conţinuturile discuţiilor purtate de el în ultimul timp, au devenit stereotipe, de complezenţă. Se pare că şi-a “adaptat” viaţa la noul regim “de om cu maşină”, trăită în viteza maşinii dar a cărui conţinut se “golea” pe zi ce trece. Ne-am dat mâna şi a plecat, dar numai după un pas, se întoarce şi se uită oarecum ciudat la mine.
– Sorine tu eşti supărat pe mine?
– Nu. De ce aşi fi?
– Chiar de ce ai fi?
– Omule ţi-am spus că nu sunt. Ori poate nu mă crezi?
– Auzi Sorin, am maşina asta de mai bine de trei ani. Mi-am plimbat cu ea toţi prietenii şi cunoscuţii. Între timp mi-am făcut alţi cunoscuţi. I-am plimbat şi pe noii cunoscuţi, dar tu nu m-ai solicitat niciodată să-ţi fac vre-un serviciu cu maşina.(atunci când eram la începuturile fabricării de maşini, cine avea maşină era cineva şi putea trăi mult mai bine ca un taximetrist de astăzi, numai din prestaţiile ocazionale ce proveneau acelor care aveau maşină) Tu ce-ai crede dacă ţie ţi-s-ar întâmpla aşa ceva?
– N-ui nimic de crezut în ceia ce tu povesteşti. Pur şi simplu, aşa cum mă şti, nu-mi place să deranjez pe nimeni. Cu alte cuvinte înainte de-a apela la cineva, mă gândesc, la ce şi-ar fi putut folosi omul ăla, timpul lui pe care-i pretind să mi-l dea mie, timp pe care eu cu bună ştiinţă-i-l răpesc, pentru a-mi face mie un serviciu, şi este evident că nimic nu poate fi atât de important pentru mine, ca să-i jertfesc altuia, din timpul propriei sale vieţi, şi asta chiar prietenului meu. În cazul acesta, oamenii cu bun simţ, îşi mai calcă pe suflet, şi nu profită de viaţa altuia, pentru rezolvarea problemele sale, cu atât mai mult dacă acea problemă n-are nici pe departe importanţa pe care probabil suntem tentaţi să i-o atribuim.