Dumneavoastră tovarăşi, de aici trebuie să înţelegeţi, că din acest moment Republica Populară Română (nu era admis a spune România deoarece aducea aminte multora de „cea mare” care mai avea bucăţi „luate” şi prin vecini), dispune de o industrie capabilă de-a produce cam toate mijloacele de transport. Lângă camionul „Steagul Roşu”, maşina de teren M-234 (M-Muscel), acum această bijuterie a constructorilor de maşini care ne-au furnizat motocicleta Carpaţi 250 acest mijloc de transport modern, rapid, comod şi se spune şi ieftin”. Da, numai că în ţară, pe lângă populaţia românească erau şi „observatorii”, ruşi, care se pare că şi ei s-au îndrăgostit de această frumoasă prezentare a motocicletei Carpaţi. Din câte vorbe s-au „răsuflat”, motocicleta în loc să meargă în Vest la omologare, s-a dus definitiv în Est. Preţurile care ne-au fost oferite pentru ea, nu le cunoaştem, dar de obiceiul de-a „prelua cu japca” eram sătui, mai ales că nu se aplica prima dată de către aceşti uzurpatori. Astăzi vede ori cine că motocicleta KŢM-( în traducere aproximativă motocicleta tânărului komsomolist) rusească şi Zaiaţ (iepure) ,de aceeaşi naţionalitate, sunt motocicletele care alături de niponi „curăţă” toate premiile în ori ce fel de raliu. Un lucru mai aparte-i KŢM- urile se fabrică într-o uzină care produce „acolo” utilaj minier, un fel de Cugir.

* * *

După moartea lui „Lazăr de la Rusca” şi a altor activişti, în timp scurt, Partidul Muncitoresc Român, a hotărât:” încă din prima sa fază de dezvoltare, odată cu funcţia represivă şi de apărare, să energizeze cumva funcţia economico-organizatorică şi cultural educativă şi să devină astfel instrumentul principal al construcţiei socialiste”(Gh. Gheorghiu Dej – Raport la al Congresul II PMR.) În acest context s-au reorganizat „primele necesităţi” ale acestor faze de dezvoltare, ocazie cu care au întărit şi principalul instrument de represiune. Cam la fiecare regiune şi raioane existau asemenea trupe, practic era acoperit tot teritoriul ţării. Cum s-ar spune a început perioada;”ciocul mic” şi delatorii au început să „înflorească, să se polenizeze şi să se înmulţească”. Desigur că de acei care erau numiţi ”duşmani ai poporului”, condamnările lor erau considerate „fireşti”, dacă enumerăm numai pe Folfă Onisim care a făcut şapte ani de puşcărie, deoarece el a observat că nu figurează pe fişele electorale. Atunci s-a hotărât că el nu este necesar să mai voteze. Cineva s-a dus „unde trebuia” şi la „ciripit”. Nu s-a mai ales nimic din viaţa şi sănătatea lui după „regimul politic al închisorii” de care a „beneficiat” timp de şapte ani. Câţiva sectanţi s-au adunat într-o casă a unei familii numeroase pentru a se ruga.

După ce au fost ”demascaţi” proprietarul casei care avea şase copii, a fost „ridicat” pentru „uneltire împotriva orânduirii socialiste”. N-a fost niciodată judecat. Nimeni n-a mai avut nici o ştire nici azi de la el. Luky Banu era în dilemă între a executa aceste ordine inumane ori a se face că nu vede, cu toate că modul cum i se adresau şefii, în discuţiile pe care le purtau cu el, se observa o consideraţie, o încredere pe care ei i-o acordau, raportat la modul de adresare către alţi activişti. Nu fiecare avea în spate un ofiţer securist, persoană care nu era obligată să de-a socoteală nimănui.
Cu aceste gânduri se confrunta Luky în timp ce se deplasa spre noul bastion al activităţii sale. Preluarea activităţii activului UTM i-a luat ceva vreme. Apoi a trecut la reorganizarea direcţiilor de acţiune unor activişti raionali, verificarea în teren atât a arealului de desfăşurare cât şi situaţia concretă a realizărilor de până acum a fostul prim secretar UTM şi cunoaşterea implicită a oamenilor din subordine şi ale organelor puterii locale. Între nenumăratele sale deplasări cu diferite sarcini şi verificări ale activiştilor locali, era firesc să ajungă şi în satul Brădet unde locuia celebrul de acum, Cujmir Iftode. Ca din întâmplare întâlnirea s-a potrivit să fie pe stradă, Luky Banu a salutat şi a încercat să schimbe câteva vorbe despre vreme, despre muncile care urmau a începe foarte curând în acea primăvară, munci care nu de puţine ori erau impuse a se desfăşura la data pe care o hotărau activiştii politici, ale căror cunoştinţe erau nule în agricultură şi mai ales în agricultura Banatului, unde, aproape an de an se recoltau la legume două recolte. La instructajele care li se făceau activiştilor pe responsabilităţile fiecărora, li se aduceau specialişti pentru ai „lumina” în muncile pe care aveau obligaţia să le controleze sau să le impună. Ca un făcut, aceşti activişti, cam toţi erau de la oraşe şi munca ţăranului, lor nu le spunea nimic. Bunăoară despre prim secretarul UTM al raionului care a fost aici înaintea lui Luky,se spunea că era un om deosebit dar habar n-avea ce este agricultura. Era orăşean get beget dintr-un mic orăşel de munte, unde nu se făcea agricultură de loc. Oraşul lui, micuţ de altfel, era „aşezat” la peste 600m deasupra nivelului mării, unde nu era pământ pentru a pune ceva ce să rodească în el, ce să mai povestim ce este agricultura. Într-o poveste „spusă la un pahar de vorbă”, recunoştea că a văzut prima pătlăgea roşie, când a „coborât” într-un oraş mai mare ca să facă şi el o şcoală peste clasele de gimnaziu. Omul acesta acum „tăia şi spânzura” la propriu agricultura din Banat! Agricultura impusă de el, de tovarăşul activist, va hrăni oamenii care i-au dat ascultare, ori va da chix la cunoştinţele sau la „căprăria” de care acesta era capabil. Este adevărat că se organizau cursurile agrozootehnice şi instructajele politice pe care dânşii le frecventau şi aceste cursuri aveau loc în fiecare iarnă; şi mai adevărat era că era un învăţăcel sârguincios, având la toate colocviile şi seminarele aprecieri maxime.

Repetăm că fostul secretar raional era un activist foarte receptiv, foarte conştiincios, un muncitor model care întotdeauna era dat exemplu. Cu toate acestea, neavând nici o cultură agricolă şi şcoala fiind „aproape lipsă” nu avea cu ce „lega cunoştinţele agrozootehnice de….alte cunoştinţe” Cu alte cuvinte învăţa, era conştiincios, dar nu ştia ce învăţa, şi, din tot ce învăţa era firesc că nu-şi putea ordona priorităţile şi importanţa lucrurilor, deoarece ne având pregătirea teoretică care i-ar fi dat posibilitatea de-a cântări astfel judecăţi de o asemenea importanţă. În anul care a trecut, „pe baza cunoştinţelor acumulate” la cursuri şi instructaje, au început să le „sugereze” oamenilor cum, şi evident şi când este timpul potrivit ca să se realizeze aceste lucrări agricole. Dacă nu i-au dat importanţa pe care pretindea el că trebuie s-o aibă şi a crezut că nici nu-i ascultat pentru „recomandările, cunoştinţelor şi avântul de care a dat dovadă” a scos oamenii din case cu miliţia şi i-a obligat să execute lucrarea de el ordonată, altfel „îi trimitea în judecată pentru sabotarea” acelei lucrări agricole în „întovărăşirea” proaspăt constituită. Deci lucrările agricole se făcea doar la ordinul primului secretar raional, care se implica profund în aceste activităţi. La cursurile agrozootehnice la care a participat în trecuta iarnă, a reţinut că unul dintre principalele produse care se cultivă în zonă, se seamănă imediat cum vine primăvara, poate chiar în mustul zăpezii şi cealaltă plantă se va semăna numai după ce pământul va ajunge la temperatura de 8o C. Cu aceste „proaspete cunoştinţe” a obligat oamenii să semene porumbul în mustul zăpezii şi mazărea în luna mai. Toată lumea poate înţelege că producţia „impusă” de el a se semăna şi în ordinea spusă, lucrare ordonată deoarece îşi dorea şi el să fie fruntaş în sectorul agricol, sector în care era „habarnist”, a fost total compromisă şi cu mari pierderi pentru localnicii care n-au avut încotro decât să-l asculte.
Cu totul altfel era noul activist, Luky. Dacă celălalt a trebuit să plece deoarece era luat în derâdere după gafele agricole făcute şi nu mai îndrăznea să ordone şi să impună nici o lucrare, devenind ciuca sătenilor la vorbele lor de „duh”. Fiu de ţăran, este adevărat că a fugit de munca aceasta, dar era, faţă de celălalt, un as în problemă, aşa că atunci când s-a întâlnit cu Iftode au avut multe teme comune de discuţii şi în termeni amiabili. În schimb Iftode Cujmir din această amiabilă întâlnire cu noul prim secretar raional a avut o presimţire neplăcută cu toate că discuţia purtată cu activistul a fost „reconfortantă”. Cu toate acestea, omul avea strania premoniţie că se apropie ”funia de par”. S-au despărţit, fiecare cu gândurile lui, cu toate că din scurta discuţie, fiecare cu senzaţia că s-ar fi putut apropia mai mult în relaţiile dintre ei, dacă n-ar fi existat deocamdată lucruri ireconciliabile, s-ar fi înţeles de minune. Cert este că fiecare şi-a dat seama de tăria personalităţii celuilalt şi că au multe afinităţi care le sunt comune.
A doua întâlnire Luky a „aranjat-o” în aşa fel încât tot ca din greşeală să se întâlnească. Aşa s-a şi nimerit, numai că în momentul în care Luky Banu a adus discuţia despre „colectiv” Cujmir Iftode s-a scuzat:
– Mă iertaţi tovarăşe activist, poate ‘mneavoastră aveţi timp, dar al meu este foarte preţăluit, de aceea v-oi ruga să nu vă supăraţi dacă mi-oi vedea de-ale mele. La bună vedere!
– Apoi mergi în pace, Iftode.