– Vezi Luky, aici mai intervine ceva. Este vorba de fărâma ta de şcoală. Asta ca asta, dar n-ai citit rapoartele tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej, în care arată clar” Linia de dezvoltare a ţării şi implicarea activului de partid în realizarea acestor acţiuni” lucruri care trebuiesc însuşite. Apoi clasicii marxismului unde se explică multe, centralismul democratic, dictatura proletariatului descrisă de Lenin, sunt lucruri care se vor cere la ori ce instructaj, şi după care poţi repede avansa, ori nu.
– Îs cam multe.
– Este adevărat dar nu faci nimic altceva, doar consolidezi, sprijini şi aperi doctrina de partid. În rest toate-ţi vor fi la picioarele tale. Chestia asta l-a dat gata. El căruia îi plăcea totdeauna să privească oamenii de sus, va avea posibilitatea să-i strivească pe acei care i se vor opune, care nu vor „crede” aşa cum el crede. În acel moment, infatuatul din el nu mai avea grad de comparaţie. S-a gândit că a învăţa două trei cărţi n-o fi „un cap de ţară”, dar el va deveni un cineva greu de abordat, o persoană respectată şi puternică. Cum despre asemenea treburi a mai zis ceva cumnatul lui pe parcurs, acum era sigur că instructajul făcut de el, era numai o introducere şi că acest om, rudenie prin alianţă are într-adevăr mari planuri cu el, planuri cărora nu le-a dezvăluit toate atuurile. Avea impresia uneori că este testat de acesta şi pentru nimic în lume n-ar dori să „cadă” din graţiile unui asemenea om cu astfel putere şi posibilităţi. Nu trebuia să-l dezamăgească pe George!
Poate că şi George să fi observat licărul din ochii lui Luky şi acest fapt l-a bucurat la gândul că şogorul său o să fie la înălţimea situaţiei şi îşi va putea şi el forma un nucleu loial pentru viitoarelor sarcini şi acţiuni ale partidului (până prin ’80 se scria aceste cuvânt numai cu literă mare la început.), şi nu se înşela. Dincolo de „activitatea impusă” de noua profesie, Luky radia la gândul că de acum Ida va trebui să fie umilă în relaţiile cu el, altfel o va ignora „şi o va umili el în aşa fel, că nimănui din acest sat şi jur, n-o să i-o mai trebuiască de nevastă”. Ca să vezi ce urzea el pe capul bietei fete şi fata habar nu avea de laşitatea de care dă dovadă Luky, persoană pe care ea o agrea. Tipul îi părea simpatic, dar ea nu-i cunoştea gândurile lui intime, planurile de măriri şi răzbunări pe care le nutrea de unul singur împotriva ei, împotriva tuturor, lucruri ce-i erau total străine. Cu alte cuvinte nu ştia încă, la ce se putea aştepta de la Luky.
După nunta surorii sale, după atâtea planuri, trebuia să treacă la înfăptuirea lor. Până când vor veni alegerile în cadrul activului UTM, cu toate că nu i-a convenit deloc, Luky şi-a terminat „alfabetizarea” în satul lui. Acest lucru a fost poate cel mai umilitor lucru făcut vre-o dată. Numai că doar aici putea să termine acest ciclu, de fapt cei trei ani de gimnaziu, şi să primească şi diplomă, în scurtul timp ce-a mai rămas până la alegerile „activului”.
În afară de faptul că acum a făcut această şcoală alături de „proştii satului” , oameni în faţa cărora cu puţin timp înainte„s-a dat mare” , a mai trebuit să pună osul şi să-i ajute şi pe cei de acasă şi…fără plată altfel… n-ar fi luat referinţe bune pentru dosarul care i se va întocmi. Pe scurt a fost cea mai umilitoare parte a vieţii, deoarece la 16 ani de aici a fugit de asemenea muncă şi acum el, care era cineva, trebuia să se umilească la acei pe care i-a detestat atât de mult din copilărie. Poate că ar mai fi vrut, ca în acest interval de timp s-o mai întâlnească pe Ida, dar se pare că şi ea era foarte solicitată cu strângerea recoltei, de aceea poate că n-a mai întâlnit-o. Ori că, n-a dorit el nici-un fel de apropiere faţă de ea, acum când era pe post de salahor.
După terminarea alfabetizării care a început numai în toamnă şi care seară de seară dura câte trei ore, Luky a plecat spre Iaşi, ca un general care a dobândit o mare victorie, şi pe undeva chiar aşa era. După întâlnirea cu George au întârziat în spatele unei sticle de şliboviţă, care nu era ca pălinca de acasă, dar era un produs spirtos natural de curând scos pe piaţă şi bun.

Ziceau unii că nu au scos-o mai repede în comerţ deoarece şliboviţa şi ţuica bătrână aveau 39 de grade şi aveau un circuit închis (acest circuit pentru ţuica bătrână a fost valabil până în 1965), şi cum ruşii care „ne stăteau pe cap” o cam „turnau” în ei se comercializa mai mult rachiul alb care era mai lesnicios de făcut şi nu exista tendinţa de a întreţinea beţivii deoarece avea 28-29 grade. În acele timpuri, îmi amintesc că tata avea o sticlă de un litru plină cu rachiu alb îndulcit, care o scotea dacă-l vizita cineva dumineca după amiaza. Turna un păhărel de cinstire, după care o punea la loc. Nu era voie de-a bea înainte de masă sau în alte zile, ori să-şi „atribuie” mai multe pahare. La această discuţie lângă şliboviţă cu George, care ar fi putut fi un probabil prim „instructaj” făcut de acest ofiţer de securitate care-i era cumnat, i s-a expus ce aşteaptă partidul de la Luky şi mai ales ce nu are voie să facă. Dar după ce i-a înşirat puterile de care dispune şi care erau nelimitate pentru un activist de partid, era ca şi când iar fi certificat rangul de supraom, faţă de ori cine nu era „angajat la cauză”. Atunci a auzit prima dată că puterea este partidul şi ea se menţine prin organele de miliţie şi securitate. Ceilalţi „conducători”, toţi erau la cheremul lor. Apoi a fost dus la comitetul judeţean unde i s-au întocmit documentele de prim secretar UTM pe raionul Vaslui. Cu aceste acte şi delegaţia şi un pistol, a plecat în teren unde se pregăteau alegerile prin care el va fi ales prim secretar raional. Până la alegeri el era noul tovarăş instructor, care se ocupa cu „cu propaganda de la regiune”. Cum nu se putea altfel, un tânăr cadru al organizaţiei PMR, sub a cărui oblăduire era UTM – ul a propus candidatura „tovarăşului instructor pentru a fi ales în comitetul raional” propunere care a fost votată în unanimitate. Comitetul nou ales „s-a simţit onorat” ca „tânărul instructor să fie numit în funcţia de conducător al organizaţiei raionale”. Aşa a devenit prim secretar raional al UTM pe raionul Vaslui. Delegatul PMR (partidul muncitoresc român) al regiunii de partid, care a condus alegerile a arătat „importanţa acestei funcţii în educaţia şi sprijinirea tineretului care prim manifestări cutural-politice trebuie atras de sub influenţa chiaburoilor şi luminat împotriva oricăror tendinţe mistice, religioase care frânează însăşi evoluţia dezvoltării revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi calea spre comunism. Aici, în acest sector, dorim să avem cele mai mari realizări ale noului comitet raional UTM şi pentru aceasta tovarăşii noi „aleşi” nu trebuie să precupeţească nimic pentru a duce la îndeplinire sarcinile trasate de partid”. După cum era tendinţa, exista o impunere de nihilizare a tuturor valorilor naţionale şi a tradiţiilor acestui popor, operaţie ce era nemilos diriguită de ruşi, care se străduiau să-şi impună limba lor ca limbă de circulaţie mondială. Erai „văzut” dacă lucrările pe care le făceai erau în limba lui Stalin. Pentru a face haz de necaz a ieşit un banc care a fost aruncat atunci în spatele ţiganilor. Se spune că un ţigan s-a dus la Partidul „oamenilor muncii să-i dea ceva de ajutor, mâncare sau altceva, că-i crăpau de foame puradeii. Activistul respectiv într-o notă de superioritate îi arătă un tablou şi-l întreabă pe ţigan:
„Tu şti cine-i tătuca nostru?” ţiganul se uită la tablou vede că „acela” are mustaţă ca a lui bulibaşa da nu semăna cu el.
„Nu ştiu, tovule” .
„Nu se spune tovule se spune tovarăşe. Portretul acela este a tovarăşului Stalin. Dacă nu ştii nici cine-i tătuca nostru cum să-ţi dau ceva?”.
„Mâncaţi-aş dar nici tu nu şti cine-i bulibaşa nostru!” .
„Ai dreptate că nu-l cunosc pe bulibaşa tău care este un nimic, dar Tătuca Stalin, ehei…Dar ca să ne împăcăm du-te ţucă-l pe Stalin şi-ţi dau ceva”.
„D-apoi de ce să ţuc o hârtie, care nici măcar nu-i icoană?”

„Măi ţigane tu nu te gândi că-i hârtie, tu te gândeşte că-l ţuci pe adevăratul Stalin, şi-l săruţi pe faţă ca şi cum ar fi acelaşi material ca obrazul lui Stalin.”.
„Tovarăşe, Domnule, aveţi soţie?”
„Am”
„Şi o sărutaţi pe soţie?”
„Bineînţeles c-o sărut”.
„Şi unde o sărutaţi?”.
„Unde o sărut? Pe faţă, pe gură, unde să o sărut?” .
„De ce n-o sărutaţi pe buci doar este acelaşi material?” Se pare că nu i-a dat nimic ţiganului, dacă n-a pupat materialul din mustaţa lui Stalin.
Luky Banu a fost felicitat şi lunea următoare trebuia să se prezinte la comitetul regional pentru instruire. Instruirea cu „activul” a durat vre-o două luni. Chiar a avut o exprimare exhaustivă la instructajul făcut la comitetul regional: ”Am devenit soldaţi ai Partidului Muncitoresc Român”
Toate acestea s-au terminat pe la sfârşitul lui februarie. Luky era un personaj activ şi atâta „lâncezeală” n-a avut în întreaga viaţă ce care a trăit-o până atunci. Simţea nevoia să facă ceva, era dornic de acţiune. Primele lucruri ce trebuiau făcute, erau…şedinţele cu activul raional care de fapt se înscriau în transmiterea sarcinilor primite la Comitetul Regional şi efectiv trebuia să-şi cunoască oameni din subordine, oameni cu care va trebui să-şi ducă sarcinile trasate la bun sfârşit. În materie de oameni nu avea probleme iar „instructajul” i-a completat unele goluri dobândind unele cunoştinţe din care munca cu „activul”, care îi era total necunoscută până acum va reuşit să „urnească căruţa din loc” în sensul bun după cum îi confirma din când în când cumnatul său George, care era pentru el ca un veritabil traductor. Realitatea era că nimeni nu ştia exact cum „arată linia partidului” la nivele superioare, dar îi „îmbrobodeau” aşa că „suna bine” şi nimeni nu prea se insista pe tema aceasta. Se insista de regulă pe abandonarea credinţei, folosind procedeul de luarea în derâdere, de nerespectarea celor mai importante sărbători bisericeşti şi ale neamului, şi unii dintre activişti pentru a demonstra lui Dumnezeu, înjurau de mama focului, ca ultimii dezaxaţi. La un atelier Sovrom exista un asemenea specimen, pe care dorea să-l ştie toată lumea cât de tare „combate misticismul” înjurând jenant de mult şi mai ales tare, cu s-au fără motiv. Agasat de tembelismul purtării sale, celovecul (omul) rus care era şeful atelierului, cu toate că şi el era un eratic convins, îl opreşte pe acel om din „disertaţia” lui supărătoare:
– Tu ce spui omule, o fi existând Dumnezeu?!
– Categoric, nu !!!
– Atunci ce rost au înjurăturile tale neruşinate?! La toţi care ne aflam în preajmă ne-au roşit obrajii de nemernicia „colegului” şi de lecţia rusului consideraţi de lumea întreagă ca atei.
Deci dacă acţiunile lor se axau pe aceste lucruri şi pe organizarea timpului liber al tineretului şi al şcolarilor în şcoli situaţia era bine condusă şi coordonată. Organizaţiile de pioneri erau conduse ferm de personal cu atribuţii rigide în ceea ce privea educaţia şi învăţarea lor în limba rusă. Tot cu pionerii, în nenumărate duminici sau sărbători religioase se colectau metale, cârpe, acţiuni de igienizarea diferitelor obiective, ca să nu mai punem la socoteală invazia de cărăbuşi din anii ’53-’55 când, într-o jumătate de zi, efectivul unei şcoli, a strâns circa o tonă de cărăbuşi, o movilă cam de doi metri în diametru şi 1-1,5m înălţime de insecte scârboase, cărora în final, le-au dat foc cu benzină. Mirosurile emanate îţi întorceau maţele pe dos.