În schimb neputinţele bătrâneţii sunt tot mai frecvente şi tot mai multe, tot mai ruşinoase. Despre asemenea lucruri se jena să gândească de teamă ca nu cumva să fie „gândite cu voce tare”.
– Tată, hai acasă. De ce stai dumneata aici singur? Te aşteaptă mama. Ce faci singur aici? Vocea unicului său copil, a fiicei sale Ioana, parcă venea din el. Luky se ridică, îşi strânse hainele pe el, observă şi el că nu mai era nimeni în casă şi ieşi împreună cu fiica lui, trăgând uşa ca yala să se închidă.
– Cum de m-ai aflat?
– Nu ştiu când ai plecat dumneata de acasă, dar adineauri mi-a dat mama telefon să întrebe dacă nu eşti la mine ? Eu ştiu unde locuieşte prietenul tău la care mai poposeşti pentru „o tablă” şi am coborât să văd dacă nu cumva eşti la el. Trecând pe lângă „casa cu turn”, casă în care niciodată n-am văzut nici-o mişcare, am avut impresia că ceva s-a schimbat. Într-adevăr erai tu în geamul casei. Poate erai primul om pe care l-am văzut eu în această casă. Cum de-ai intrat în „redută”?
– O, mi s-a întâmplat şi mie, nu o dată să trec pe lângă „casele cu turn” şi să constat că nu există nici o mişcare. Azi am văzut înlăuntru o femeie care mi s-a părut amabilă. Pe dânsa am rugat-o să-mi permită să admir puţin lumea din geamul casei ei. Este posibil că această femeie să mă fi cunoscut, altfel cum să-şi fi lăsat toată casa pe mâna mea şi ea să plece? Aceasta este una dintre „facilităţile” profesoratului. Tu, ca şi profesor, cunoşti doar tineri. După ce se maturizează, vorba lor, aşa se schimbă că „nu ştii de unde să-i iei”. Cum de unde? Tot din acele clase prin care ei, elevii, au trecut ca nişte adevăraţi cercetători, fază după fază, clasă după clasă, însuşindu-şi cantitatea de cunoştinţe oferite de şcoala pe care au parcurs-o. Majoritatea lor se schimbă, se metamorfozează că nu mai reuşeşti să-i recunoşti. Dacă acea schimbare produsă la acel copil care se transformă în adolescent s-ar produce la toţi în acelaşi timp, poate că ar rămâne „o imagină paralelă” a claselor respective, dar aşa cum se produce această creştere şi schimbarea aleatorie, parcă ţin cu dinadinsul să-ţi şteargă imaginea fostului copil din memorie. O astfel de senzaţie am trăit după ce tânăra femeia „mi-a dat casa pe mână”.
– Tată, aceste lucruri ni se întâmplă şi nouă, oamenilor obişnuiţi, care n-am „rulat 40 de generaţii” de elevi, cu toate că sunt convinsă că aceasta este o problema mică pentru un profesor, acum pensionar. Vorbele fetei, a fiicei sale Ioana, şi ea deja femeie căsătorită de mult, acele vorbe, mai bine zis căldura timbrului ei, îi dădea o linişte aparte. Era evident că-şi iubea fiica, dar nu despre acest lucru-i vorba acum. În segmentul de timp pe care i l-a oferit Dumnezeu să trăiască a întâlnit destulă lume. Colegii lui de muncă, din şcoala unde a funcţionat, în preajma chenzinei a doua, aproape zilnic erau la secretariat, la contabilitate, unde-şi verificau câştigurile în fiecare lună. Este adevărat că normele profesorilor, de fapt normele sunt bune, salariile sunt slabe, mai prind nişte prestaţii la plata cu ora a diferitelor „căzături” sau supliniri dacă se mai îmbolnăveşte câte-un coleg sau mai trece pe maternitate câte o colegă, trebuiau verificate deoarece cum se exprima un confrate:”salariul nostru este făcut din aşchiile care sar departe de copacii pe care alţii-i prelucrează. Trebuie să te învârţi mult în jurul fostului copac, să strângi aşchie cu aşchie pentru a-ţi putea „găbui” un câştig dacă se poate puţin mai bun”. Situaţia fiind reală, este o obişnuinţă ca profesorii, cel puţin odată pe lună, să-şi verifice „aşchiile” din care-i format salariul lor. Numai că Luky n-a făcut niciodată lucrul acesta. Nu pentru că lui i s-ar fi „tocit” curiozitatea, ori poate că el nu-şi permitea măcar un vis, o mică dorinţă, pe care să dorească şi-o satisfacă din minusculele acelea de fărâmituri din care se „compunea” plata lui şi a celorlalţi.

Luky şi-a făcut obiceiul de a-şi fila un coleg, care avea acelaşi grad didactic, aceeaşi vechime şi li se potrivea orarul. Când „ăla” se uita la „veniturile lui”, îl ruga să arunce o privire „şi la el”, fiindcă Luky nu putea intra în secretariat, deoarece vocea unei doamne secretare avea un timbru atât de insuportabil pentru el, încât îi dădea senzaţia că-l zgârie pe creier. Aşa că, hotărât, se lipsea de asemenea „plăceri”. Despre aceste lucruri şi-a adus aminte Luky ascultând vocea catifelată a fiicei sale Ioana.
Luky se gândea că în aceste momente ale vieţii, este absolut necesar să-şi protejeze demnitatea şi personalitatea dobândită în întreaga viaţă. De aceste lucruri trebuie să ţină cu dinţii, cu atât mai mult dacă avem şi copii, cum avea şi Luky, fata-sa la care ţinea enorm de mult. Oficial Luky era o persoană foarte respectată şi bine văzută în societate, dar de câte ori nu ar fi povestit şi el diverse prosti şi prostioare din tinereţile sale, numai că lor nu li se permitea asemenea destăinuiri, deoarece ar fi fost o deviere, cum le-au explicat la „instructaje” prin care se puteau „scăpa” fapte şi evenimente nedorite a ajunge la urechile altora. „Oamenii angajaţi” nu trebuiau să-şi dezvăluie micile secrete, care apoi se pot transforma în „mari dezvăluiri”. Ei aveau obligaţia păstreze „secretul liniei partidului şi a celor incluşi în această mişcare” altfel excluderea din rândurile partidului era inevitabilă. Imaginaţi-vă o petrecere unde toată lumea-şi deşartă întâmplările, caraghioslâcurile, iar el, ca informator, nu poate povesti niciodată nimic din viaţa sa şi a „altora”. Oamenii obişnuiţi nu pot realiza ce înseamnă să nu poţi povesti nici măcar o simplă întâmplare din viaţa ta. Să nu ai acest drept. De aceea nici eu n-o să vă spun nimic din ceea ce Luky nu avea voie să povestească. De fapt nu excluderea din partid era lucrul cel mai dureros, cel mai grav, ci multiplele presiunile de toate felurile ce urmau automat după „excludere”. Toate aceste fapte ce se succed în distrugerea unui om, nimeni nu a reuşit să le oprească vreodată, înainte de „desfiinţarea” acelei persoane. Un aşa zis trădător, unul care „s-a scăpat” şi a divulgat secrete interne de partid, sau despre ce viaţă şi opulenţă beneficiază aceşti” semizei” care sunt „oamenii de partid”, ori ceva întâmplări care să distrugă aura de revoluţionari ai poporului, coborându-i în rândurile oamenilor de rând, era de neiertat. Toţi considerau că nu mai meriţi să trăieşti din solda partidului, de fapt, nu mai trebuie să trăieşti de loc. Asta era logica politicii oamenilor partidului pentru acei „angajaţi”. Dânşii nu te omorau. Ei te desfiinţau pur şi simplu. Îţi „luau” pregătirea, calitatea de om, serviciul, al tău şi ale tuturor neamurilor, aşa cum se face acum în Rusia pentru a prinde „banditî”, dar ce să mai vorbim, bine este că…nu mai este. Cu toate acestea, fiind cunoscut că este discret, Luky ar fi dorit în sufletul său să fie ”curat”. Dacă ar exista această condiţie, nimeni nu l-ar fi putut opri să povestească liber, fără ascunzişuri oricare perioadă a vieţii sale. Numai că…. Era un om cu o vastă experienţă de viaţă. Avea o familie. Fiica îi era măritată şi o iubea şi acum ca şi atunci când era copil la nebunie, şi dorinţa lui era să-i transmită experienţa sa de viaţă. Ca ori ce părinte care-şi iubeşte fiica, familia, dorea s-o ştie protejată de toate necazurile. Poate fiindcă fiica sa era unicul său copil, să se fi abătut aceste gânduri mai des către ea, dar poate că exista o oarecare coincidenţă între vârsta ei de acum şi vârsta pe care o avea atunci „femeia aceea”. Cât de mult şi-ar dori ca acea parte a vieţii lui să nu fi existat niciodată. Aşa ceva nu se poate şi nici nu se va putea, cu toate că în dosarul său, dosar de informator pe care îl avea la securitate, pe care el l-a văzut „atunci”, nu acum când şi le studiază toţi amploiaţii, şi când majoritatea documentelor compromiţătoare au dispărut. Documentele care n-au apucat să dispară s-au acelea fără de care dosarul devenea ilogic, au fost bine „aranjate”. În această privinţă dosarul lui Luky e „lacrimă”. Sufleteşte însă….lacrimile nu lasă loc fericirii.

Nu i-a plăcut niciodată şcoala. Nici alţii din satul lor nu puneau mare preţ pe ea. Cu toate acestea sora mai mare a lui Luky era dăscăliţă chiar în localitatea lor. Poate tocmai de aceea nu-l tare necăjeau învăţătorii şi profesorii pe el şi nu-l lăsau nici repetent, cu toate că aşa cum v-am spus, numai de carte nu-i ardea lui. Toamna nu mergea pe la şcoală numai după ca se strângeau toate bucatele şi fructele. Pe atunci încă nu începuse colectivizarea, de fapt nici nu se auzise acest cuvânt şi nici nu ştiau despre ce-i vorba. Soldaţii care au fost în Divizia „Tudor Vladimirescu” povesteau câte ceva despre aceste lucruri, pe care ziceau ei că le-au văzut aievea, în Rusia sovietică, dar cine le asculta poveştile lor? Mai mult, se înfiinţaseră deja Sovromurile şi toată lumea vedea cum ne jecmăneau ruşii de puţinul pe care-l aveam şi asta peste cotele obligatorii. ‚ Cum îşi căscau gura foştii voluntari ai Diviziei „Tudor Vladimirescu” cum le-o astupau ceilalţi cu: ”mai tăceţi voi care v-aţi dat cu ruşii (Nu era voie să-i numeşti aşa. Trebuia să le spui „tovarăşii sovietici”. Ţara lor era „uniune” şi nu trebuiau să se supere celelalte neamuri care nu erau ruşi.) Le daţi toate de-a gata ca la orbi şi nimeni nu-i mai satură !” Luky Banu îşi vedea de-ale lui. Toamnă de toamnă se angaja la bocotanul satului căruia îi păzea strugurii de hoţii cu două picioare sau cu pene. Avea o ţeavă lungă de vreo cinci metrii în care aproape-i intra capul. Punea carbid în ea şi când o aprindea, bubuitura de tun era silenţioasă faţă de puşcătura lui. Ce conta că săreau oamenii noaptea din paturi de spaimă. Patru, cinci „lovituri” din acestea şi nici dihăniile pădurii nu se mai apropiau de ei. Bocotanul avea pentru hoţii mai insistenţi şi o puşcă cu sare, pe care, nu de puţine ori, o folosea chiar Luky, ceea ce îl făcea mai respectat între copii şi tineri. Asta era distracţia de toamnă şi să nu uităm că era şi plătit pentru „munca” aceasta. Să te vezi la treişpe, cinşpe ani cu „prestigiu” şi bani erai un cineva. Să fi avut terminate cumva cinci clase de şcoală când a fugit de acasă. A vagabondat un an prin toată ţara apoi a găsit undeva o şcoală de şoferi unde nu era nevoie de mai multă carte decât patru clase. După terminarea şcolii de şoferi a plecat în armată. Soră-sa, în scrisorile pe care i le scria îl tot ruga să vină acasă după armată. N-a pus mare preţ pe rugăminţile surorii sale. Cu carnetul de şofer în buzunar îşi continua vagabondajul prin ţară. Câştiga foarte bine. În ţară, după război, nu erau mai mult de cincizeci de mii de maşini şi şoferi se căutau pretutindeni mai ales atunci când se deschise-se atâtea şantiere. Poate că de atunci ne-a rămas şi butada următoare: „un director cheamă la el un şofer care-şi făcea de cap în toate felurile posibile. Omul vine şi directorul îl apostrofează:” să-ţi bagi minţile în cap altfel te dau afară!” „Puteţi să mă daţi tovarăşe director, eu cum ies din biroul dumneavoastră mă şi pot angaja.