Ca să realizeze acest lucru, noii proprietari au modificat construcţia, ridicând „pălăria” turnului şi clădind încă un nivel peste întreaga casă. Acum ca o veritabilă pălărie, au aşezat acoperişul turnului care de această dată, este de recunoscut că acum este cu mult mai impozant ca înainte. Coincidenţa dintre „vieţile” celor două case cu turnuri continuă. Doar în câteva săptămâni, proprietarii celeilalte case, parcă imitându-i pe „vecini”, ridică şi ei „pălăria turnului” la fel ca şi „proprietarul şi concurentul” lor, mai construiesc şi dânşii încă un nivel, peste casa construită iniţial. Acum, în această fază, apar ceva diferenţe de gust, de cultură, dar şi de bani, între cei doi proprietari. Al doilea proprietar, de această dată îmbină mai corect modul de amplasare a turnului şi „a pălăriei lui”, prin abordarea, atât a unui stil arhitectonic care a îngemănat fericit acest apendice arhitectural al casei.
Cu toate că se afla în clădirea pe care o iubea atât, prin care şi-a împletit o parte din visele sale adolescentine, parte din ele însumând „ce ar fi putut fi el” în secolele trecute, când asemenea construcţii cu turnuri şi metereze erau obişnuite, prima lui mare dezamăgire de acum era că nu era întrutotul sigur, dacă în această casă a dorit să intre, sau în cealaltă. În toată perioada în care îşi împletea visele cu „vieţile” acestor case, nu şi-a pus niciodată măcar întrebarea: „pe care dintre cele două case o preferă mai mult?” Care dintre ele exercită o atracţie mai mare asupra sa, în plan spiritual sau tehnic? N-a făcut lucru acesta deoarece aproape de fiecare dată venea „să-şi vadă casele” din altă direcţie. Ori „la întâlnire” cu ele, În momentul în care deja îi „apărea” prima casă, aceea era „folosită” în visele şi gândurile sale ca pe un martor. De fapt prima casă, în direcţia lui de mers, reprezenta scânteia în urma căreia începea derularea ideilor, gândurilor, a viselor. Nu de puţine ori, se întâmpla ca pe lângă cealaltă casă, să treacă pur şi simplu fără măcar să o observe, cu toate aceasta, acest lucru nu-i crea nici-un impediment. Cu toate că deja de mult ştia că sunt două case, în derularea viselor sale, ale amintirilor, întotdeauna numai de una se „folosea” . Era vorba de prima dintre cele două case pe care-o zărea întâi, ea era cea care declanşa automat derulările viselor adolescentine. Acum, stând cu spatele la liceul „Racoviţă” le vedea pe amândouă, situaţie iritabilă pentru Luky, deoarece casele nu erau şi acum, ca pe vremuri „gemene”, cum iniţial a fost şi proiectul, cum ele tronau în visele sale. De aceea acum trecea prin momente de debusolare deoarece nu mai era atât de sigur că în această casă a vrut să intre. Ori poate în cealaltă?
Ajuns deja aici şi-a dat seama că nici nu scria, nici nu citea cum, atât de mult a plăsmuit. Privea pe geamurile casei, dar de fapt „privea în amintiri” şi cu regret constata că multe dintre idealurile tinereţilor sale s-au dovedit nemotivate, uneori nesprijinite de viaţă, altele singure s-au estompat. S-ar putea că aici doar să fi început a-şi da seama de cursul psihic al propriei sale vieţi. Segmente şi inserţii trăite cu tumultul şi patosul tinereţii sale, an după an, ciclu după ciclu, care apoi se închid, etapă de etapă şi odată cu închiderea lor îşi pierd şi importanţa în viaţa lui de acum.
Arhiva pentru Categoria » stamina rosie «
În fiecare etapă de viaţă trebuinţele, necesităţile, de toate tipurile se modifică, îşi schimbă priorităţile, ca în final, să ajungi un om „normal” bătrân, pensionar care este dependent de medicamente. După toate aceste zbuciumări, îţi rămâne libertatea să constaţi, că ai mai dobândit încă o dependenţă care te asociază amintirilor de tot felul. În fapt, toate acestea, se leagă de realizările sau nerealizările propriei tale vieţi.
Este uimitor cât de multă nevoie ai acum de aceste lucruri. Cu cât eşti mai puţin solicitat de cei din jur, la această vârstă, cu atât te pregăteşti mai asiduu, pentru ca atunci când vei fi solicitat, de cine-ţi doreşti să facă acest lucru, să fi la nivelul pretenţiilor lor şi în plenitudinea forţelor. Observi pe zi ce trece că pretenţiile celorlalţi faţă de tine cresc, în timp ce importanţa ta faţă de ei este mereu în scădere. Eşti ca şi pavăza de la drumuri. E obligatoriu să fie acolo, dar nimeni nu o bagă în seamă. Hrana sufletească a bătrânilor sunt amintirile vieţilor lor. Numai că vedeţi dumneavoastră, nici aceste fapte şi lucruri care-i înghesuie memoria, nu pot fi numite amintiri, sunt doar nişte fibule de viaţă, pe care acum le mai corectăm, le analizăm, unele le mai „adaptăm” şi probabil le mai povestim şi altora. Deversarea aceasta de ”fapte trăite” mai corect, altele materializându-se în „experienţe nereuşite”, le povestim, le redăm, cu gândul de a-i ajuta pe tinerii care ne ascultă, ca în momentul în care şi ei vor trebui să procedeze „aşa” la o anumită lucrare, sau la un anumit gest de comportament, să fie sigur că se va include „în limitele normalului” . Deci prin aceste destăinuiri pe care noi le povestim şi în care eram participanţi direcţi în acea situaţie fortuită, dorim ca cei pe care ne destăinuim să fie protejaţi, să nu pătimească ceea ce am pătimit noi atunci. Nepreluând şi experienţa vieţii noastre ne tratează ca şi cum noi am fi trăit degeaba.
Aceste retuşuri care noi le propunem altora mai tineri devin, în judecata lor „sfaturi” care dânşii le suportă greu considerându-le impuse şi având continuu dilema:.” S-or mai brodi vro dată crâmpeiele de viaţă trăite de voi, vremurilor prin care vrem nu vrem trecem noi ?„
Luky a trăit perioada în care un om politicos, un om manierat cu purtări civilizate, putea rezolva extraordinar de multe lucruri, numai doar dacă se comporta civilizat şi politicos, ca ori ce om bine crescut. Acum, lumea asta tânără, generaţia care deja ne preia pentru a ne conduce, pe noi şi ţara, ei vor trebui să ne rezolve acele problemele care, atunci când noi eram tineri şi în plenitudinea vieţii le rezolvam curent. Utilităţile şi necesităţile acelor timpuri, tinerilor de acum le par de prisos. Dezmăţul propovăduit şi agresiv impus în unele publicaţii şi chiar pe canalele de televiziune, în filme, vulgaritatea, lipsa de bun simţ, cu care s-au străduit „să-i înarmeze”, muzica obsesiv deşănţată şi sacadată, îi va lovi crunt chiar pe ei, când proprii lor copii le vor întoarce „rostirile”. Acum tineretul se consideră inviolabil, adjectiv care s-a dovedit nu odată „călcâiul lui Ahile” pentru acei care erau deosebit de încrezători în el.
Pe sub geamul acestui observator improvizat, trec şiruri de oameni de toate vârstele, singuri sau însoţiţi, cu sau fără bagaje, frumoşi sau urâţi. Luky îi priveşte şi, dacă bunăoară până de curând căuta frumuseţea în om, lucru ce nu-l refuză nici acum, în schimb actuala preocupare este ce mesaje transmit ochii oamenilor, dincolo de acel obrăzar care-i maschează sufletul şi-i dă înfăţişarea. Prin faţa ochilor, de când s-a postat în acest „borcan” îi trece multă lume. Se gândea că majoritatea bărbaţilor se plâng de consoarte că le iau şi ultimul ban. Dintre doamnele şi domnişoarele care-i trec pe sub geam, nici una nu are mâinile goale. Li se rup mâinile de cât cară. Poate că mâinile suratelor noastre se şi alungesc din acelaşi motiv, apoi cu acele braţe alungite, desigur că vor ajunge ori unde bărbaţii dosesc ceva leuţi. Multe priviri ale acestor oameni sunt şterse, opace şi nu transmit nimic. Poate un minim semn de mulţumire că trăiesc, dar nu ştiu pentru ce trăiesc, şi nici nu abordează subiectul.
E mai comod aşa. Este priveliştea cu care încearcă să-i deruteze pe acei care ar încerca să le citească gândurile. În fapt nu este aşa, deoarece majoritatea „indiferenţilor” au citit şi astăzi horoscopul. De ce?. Pentru a ne afişa acest „obrăzar” de care mulţi nu-şi dau seama că „exersând” o viaţă unele sentimente care ne stăpânesc, se desluşesc pe faţă, mici cute ale trădării sentimentelor respective pe care toată viaţa ne-am străduit să le ascundem. Intimitatea, unii o confundă cu acţiunea de-a ascunde tot ce crede individul sau tot ce se poate. O fi şi aceasta o formă de comportament, dar cum se face că alţii îşi „prezintă” ostentativ până şi buricul ? Poate ne agăţăm prea mult de formă şi mai puţin de adevăr dar „capacitatea” unora de cunoaştere se rezumă doar la forme, fondul fiind într-adevăr gol.
Viaţa i-a oferit multe lecţii şi lui Luky, ca tuturora de altfel. Unii le-au înţeles şi unde au greşit caută, dacă se poate, să nu mai repete acele greşeli. Alţii continuă până „dau cu capul în gard”. Luky nu a venit aici să critice, el a ajuns acolo unde vârsta omului îţi permite un aer de superioritate asupra celorlalţi semeni cu care şi în jurul cărora ai trăit, sentiment din care reiese că eşti împăcat şi cu restul de viaţă pe care-l mai ai, dar mai ales cu pasul ultim. Împăcarea de sine şi cu Dumnezeu este o stare superioară al restului de viaţă, care uneori te duce la judecăţi excepţionale dar şi la o linişte interioară de nezdruncinat, care de cele mai multe ori îi descumpănesc pe majoritatea oamenilor care te înconjoară.
Pare ciudat, dar niciodată în viaţă n-a simţit că are atâta stabilitate în suflet câtă posedă acum, stabilitate care ne impune o linişte interioară pe care n-o mai bulversează lucrurile sau fenomenele citadine. Acum cuvintele:”va fi cumva” emană exact starea de mulţumire interioară care ne domină şi pentru unii este de necrezut, se manifestă chiar şi asupra acelora care sunt incluşi în acel „va fi cumva” cu toate că ei nu-şi explică în ce fel va fi. Poate că unii ar fi înditruiţi să creadă că în momentul în care emitem asemenea gânduri „suntem la capătul aţei” . Şi asta poate fi adevărat, dar starea aceasta au avut-o şi alţi semeni, după ce au trecut peste un mare handicap al sănătăţii sau al vieţii, pe care frecvent le numim cumpene. Atunci eşti conştient pentru prima oră în viaţă, că „Dumnezeu ţi-a făcut cadou încă o felie de viaţă” de care acum te bucuri ca de ori care supliment. Căci viaţa pe care ai trăit-o până acuma, inconştient tu nefiind constrâns să te gândeşti profund niciodată, omiţând cu cerbicie s-o canalizezi cumva, ori să încerci măcar să-i impui un ţel major felului în care urma să trăieşti acea viaţă, îţi oferă doar multiple oferte care erau fragmentate, şi evident totul pe apucate. Viaţa aceea a fost cum a fost. Acum când avem asul în mânecă şi deja suntem oameni conştienţi, vom şti cum va trebui exploatată şi preţuită această unică falie de viaţă, poate pentru prima oră va fi savurată aşa cum ar trebui.
Se pare că acestea sunt calităţile senectuţii. Pe undeva printre „aceste stări” era şi Luky şi în afară de acestea pe care aici vi le-a povestit cu plăcere, crezând poate că sunt doar gânduri nerostite, cert este că pe măsură ce mintea-i lucrează mai mult, el devine din ce în ce mai liber şi mai clar.
