În cuvântul său a spus că în credinţa sa acest lucru este o greşeală, asupra căreia este sigur că se va reveni. Cert era că lumea pe atunci nu credea că era „o manevră” a lui Ceauşescu, ci o măsură administrativă a ministerului învăţământului. Oamenii încă nu credeau ca el este capabil „să trădeze cauza clasei muncitoare”, că el este capul acestei trădări.
Prietenul şi colegul său, acel cu care-şi făceau lucrările de grad împreună, foarte revoltat că trebuia să meargă acasă fără bani de sărbători şi convins fiind că decretul de azi nu-l putea transforma în pâine pe masa copiilor, a întrebat în cuvântul său dacă legea cu „Rolul şi locul maistrului în producţie”, recent apărută, de nu este valabilă şi pentru ei? (6/1968). Apoi, nemulţumirea adunată în anii mulţi lucraţi cu salariile ştiute, nemulţumire care în special era puţinătatea salariului care nu ajungea nici la jumătate din cât câştiga un maistru în producţie, a răbufnit. Au început să vorbească în dezordine, mai mulţi deodată, fapt ce a dus ca puţine lucruri să fie înţelese, din câte au fost spuse acolo. Printre zecile de vorbitori, unul dintre ei a propus ca un număr de maiştri instructori să formeze o delegaţie care să meargă la tovarăşul Nicolae Ceauşescu să îi prezinte ofurile lor. În acea delegaţie erau incluşi atât Luky cât şi prietenul său, colegul cu care participa împreună la colocviul de gradul I. S-au strâns şi bani pentru acea deplasare, care urma să plece cu acceleratul din acea seară, tren care în dimineaţa următoare ajungea în Bucureşti.
Acest lucru nu s-a mai întâmplat, deoarece „membrilor delegaţiilor” au aflat cu uimire că li s-au postat sentinele la uşile apartamentelor. Soldaţii aveau postul fix acolo, la uşa lor şi îi păzeau zi şi noapte. Postul „fix” cu santinelă la uşă a ţinut până prin zece mai. Mai bine de o jumătate de an. Singurul lucru care nu i-a împins la alte fapte mai necugetate era că s-a întâmplat, minune mare, sentinelele erau dintre foşti elevi, care erau acum încorporaţi. Dar băieţii erau militari şi trebuiau să-şi facă datoria. Colegul lui Luky, atunci a avut prima bănuială că acesta este informator. Bănuiala lui se baza pe faptul că în vacarmul care s-a stârnit în acea sală în care era imposibil să se înţeleagă ceva din ceea ce îţi spunea vecinul, despre cei de la tribună nu mai povestim, deoarece rumoarea formată era atât de mare încât practic nu se puteau percepe cuvintele, cum să se poată memora fraze cu conţinut cursiv şi logic. Nici nu putea fi vorba. Din aceste cauze, prezidiul care conducea lucrările a părăsit sala. În schimb, când au început ancheta şi „specialiştii” au început ai pune întrebările, prietenul lui Luky şi-a recunoscut ca identice vorbele pe care el le-a rostit. Aceste cuvinte nu le putea reţine numai cineva care era în imediata sa apropiere. Acela era de bună seamă Luky. Pentru manipularea maselor l-au pus şi pe Luky pe listele celor cărora li se instrumentau dosarele. Cât erau de necinstiţi „ăia” şi cum se făceau manipulările maselor se va pricepe după mai mulţi. Dar încă odată Luky şi-a făcut „datoria”. Măsurile care s-au luat după aceea nu-l mai interesau pe Luky Banu, el îşi continua viaţa în tihna familiei. Dar acestea se întâmplau în 1977 şi vor trece încă opt ani până când muncitorii de la „Tractorul” şi „Roman” din Braşov în loc să meargă la votare au devastat sediul Comitetului judeţean de partid Braşov, aruncând portretele doamnei şi ale domnului Ceauşescu pe jos şi călcându-le în picioare. Unul dintre oamenii care a fost anchetat cu acea ocazie şi-a dat foc pe pârtia de schi de la Poiana Braşov, arzând ca o torţă, spre înmărmurirea şi groaza participanţilor fără voie, care-şi petreceau sfârşitul de săptămână acolo. Doamna Brudaşcu, cântăreaţa, care în acea perioadă era directoarea Casei de cultură din Braşov, a fost destituită deoarece „activitatea cultural educativă desfăşurată de ea”, nu a fost destul de eficientă, dacă oamenii din chiar sectorul ei de activitate se revoltă. De la aceste evenimente, peste numai patru ani se va porni revoluţia în toată ţara, revoluţia care i-a condamnat şi executat pe Elena şi Nicolae Ceauşescu.

Să fi trecut un an de când sora lui Luky şi cu soţul său George au părăsit Petroşanii el fiind avansat acum între primii zece oameni ai Comandamentului securităţii judeţene de aici. Deja era între primii galonaţi ai ţării şi asta la puţin timp după ce a fugit Pacepa din ţară, generalul care răspundea de spionajul românesc. Aceasta decizie luată de Pacepa a fost o grea lovitură dată uzurpatorilor, o lovitură de nesurmontat primită de Ceauşescu.
Ioana terminase liceul, apoi a făcut cinci ani la Institutul de Mine din Petroşani şi a fost repartizată, spre fericirea lui Luky şi a Idei, chiar în oraşul lor. Ioana, fata, lui Luky, în timpul cât făcea facultatea a cunoscut un flăcău, un bărbat frumos care era student la acelaşi Institut de Mine din Petroşani, dar la facultatea de mine. Tinerii se iubeau şi „unchiului George” nu i-a fost tare greu „să ceară” ca cei doi tineri să fie repartizaţi aici, în Baia Mare la minele din împrejurimi şi pe Ioana la o flotaţie ca inginer preparator. Apoi viaţa din nou şi-a domolit valurile şi a intrat pe făgaşul normal odată cu începerea noului serviciu de către absolvenţii din Petroşani.
Tinerii s-au căsătorit şi surpriza „unchiului George” era cadoul oferit: un apartament în care acum locuiesc tinerii miri, un cadou într-adevăr deosebit oferit de unchiul. Spre necazul tuturor, mama mirelui, chiar în acele zile când urmau să se desfăşoare ceremoniile de nuntă a căzut la pat trebuind să fie spitalizată. Bineînţeles că toată lumea a vizitat-o în spitalul din Petroşani mai puţin noii cuscrii Luky şi Ida, care erau prinşi cu pregătirile de nuntă. Doar ei n-au reuşit să facă acest act de curtoazie, care a fost suplinit cumva de George şi Irina, care pare-se că se cunoşteau destul de bine. Această vizită a părinţilor Ioanei urma să se facă după ce se va termina cu nunta, când şi cuscrii din Baie vor fi mai liberi. Intenţia lor era, deoarece au înţeles că era pensionară şi singură, de-a o invita să stea la ei, apoi poate cu tinerii. Şi în final poate se stabileşte aici, dacă tot nu mai are rubedenii în altă parte Toate acestea, evident, erau de perspectivă.
Nunta a fost una de vis şi n-a fost persoană care să fi zis că a lipsit ceva sau careva dintre preparate sau băuturi, n-au fost de calitate. Luky în anii cât i-a lipsit fata din casă, cea mai bună ţuică din prune care o făcea el, an de an, nu permitea nimănui să i-o „tistulească”, făcea singur acest lucru, apoi o depozita cu grijă la gândul să fie la nunta fetei. Acum „destupând depozitul” unde-şi ţinea ferecată băutura, mesenii beau din ea cu cumpătare şi contemplare deoarece aproape toţi erau proprii lor fabricanţi de ţuică şi cu toate acestea, sau cu atât mai mult, apreciau calitatea licorii ce era pe mese. Gustând ţuica, aveai senzaţia că gâtul ţi se batişonează cu un produs uleios cu o aromă foarte bine definită şi care, dacă o serveai la anumite intervale de timp, îţi dădea o uşoară euforie, te încălzea puţin, după care efectul ei trecea. Calitatea „pălincii” de prune dar şi vechimea ei a făcut ca la această nuntă să nu se îmbete nimeni, chiar dacă nu şi-a cunoscut exact măsura. Discuţiile care se purtau erau cu mare potenţial de veselie, bună dispoziţie şi amiabile. În plus, a doua zi, numită şi”calvarul beţiilor” nu se manifesta cu efecte nedorite. Apoi cu asemenea produse să tot petreci. Şi, spunea lumea, că era normal să fie aşa, Ioana fiind singurul copil al celor două familii. Deci dacă ţuica a fost minunată să nu uităm că şi muzica a avut un aport necontestat la reuşita unei nunţi, şi cu toate că apăruseră deja mijloacele electronice de redare a muzicii devenind o obişnuinţă ca lumea să le folosească la asemenea prilejuri, ei n-au renunţat la „ţigani”, la muzica ce te obligă să te ridici de la masă şi să te apuci de dans.

Dacă mai amintim că şeful formaţiei de muzicanţi era renumitul Cioată pe care-l cunoştea tot Oaşul, Maramureşul şi… tot mapamondul. Că starostele nunţii şi cântăreţul din gură n-a fost altul decât mai renumitul artist în lume Nicolae Sabău, ce am mai putea adăuga? Acum vă puteţi imagina că nu erau multe spectacole, în care să se desfăşoare cu asemenea artişti de talie mondială. Şi după câte s-a văzut, atât părinţii ei, Luky şi Ida, cât şi părinţii adoptivi la care a stat ultimii nouă ani, se întreceau în a le oferii fel de fel cadouri tinerei perechi.

* * *

Ginerele lui Luky şi al Idei era un om de treabă, serios şi harnic. Luky era foarte mulţumit de el. Ioana-l iubea şi el dădea destule dovezi de dragoste din care se putea spune cert că o iubeşte pe Ioana. Ce-l deranja pe Luky era că nu avea un nume de alint. E adevărat că şi numele său era Banu Luky, dar ginerele său purta numele de Popescu Banu, ceea ce era oarecum cam ciudat. Cum să-l strigi, Bănuţule! Nu prea era să spunem aşa, un alint această strigătură financiară. După ce s-au liniştit toate, după ce viaţa se scurgea normal, era firesc ca să-şi viziteze şi cuscra şi s-au pornit spre Petroşani. Cuscra, mama lui Popescu Banu, era o femeie obişnuită, locuia şi ea, ca majoritatea oamenilor din oraşele ţării, într-un apartament la bloc, mai mult singură. A povestit că după ce i-a murit soţul şi-a crescut fiul singură. Era neaşteptat ca o femeie care era frumoasă şi acum, nu s-a mai căsătorit. De aceea au şi întrebat-o Luky
– Soţul meu a fost un om deosebit şi nu cred că un alt bărbat ar fi putut să-i câştige locul din inima mea. Apoi eu, fiind de la ţară, am avut un altfel de viaţă faţă de acei care veneau în Petroşani, mulţi din Moldova, cu alte obiceiuri şi metehne proprii, care de ce să mă oblig eu să le suport. Şi ce m-a determinat să nu fac acest pas niciodată, a fost că nu suportam să strige cineva la Bănuţul meu, de cum să-l bată pentru fie ce nu-i era nu ştiu cui pe plac. Aşa că am rămas cine am fost. Pe de altă parte, dacă aşi fi făcut acest pas, să mă recăsătoresc, ar fi existat în viaţa pe care am fi dus-o tot felul de comparaţii, ori dragostea nu se poate înlocui cu păreri despre dragoste, cu surogate, aşa că şi din acest punct de vedere am preferat să rămân aşa cum sunt. În plus Anica nu avea certitudinea că acele valori care ei îi erau scumpe, le-a dorit neîntinate sau modificate. Acest lucru nu le-ar fi putut respecta orice bărbat căsătorit, deoarece se doreşte a fi stăpân, nu numai pe tine ci şi pe sentimentele tale care pentru inima sa greu încercată nu mai dorea o experienţă nereuşită de viaţă, numai să aibă bărbat. După acest „interogatoriu”, au curs întrebările de felul unde s-au întâlnit tinerii, cum s-au cunoscut şi alte asemenea din acest registru, întrebări care au menirea de apropia noile rubedenii, de-a rupe barierele dintre viitoarele relaţii care s-au stabilit prin unirea celor doi tineri.

* * *

După ce Luky Banu a adormit, Ioana s-a dus acasă, dar era destul de îngrijorată de starea de surescitare a lui Luky. Nu putea să-şi dea seama ce l-a făcut să aibă acea cădere psihică, de parcă ar fi dat în mintea copiilor. A discutat şi cu soţul ei şi Bănuţu şi-a exprimat nădejdea că poate să fi fost doar oboseala şi amintirile lui care „l-au băgat în casa cu turn”. Bănuţul totuşi spera că era un fapt normal, obişnuit la vârsta lui, dar probabil că avansând în vârstă şi manifestările să devină mai puţin demne de ceea ce de fapt dorim să fim.