– Tată nu te simţi bine?
– Sunt bine draga mea, sunt bine, dracul e rău că nu m-a dus când a trebuit. Apoi s-a uitat la Ioana şi fără a zice nimic, lacrimile-i curgeau râuri din ochi. A început să sughită, apoi l-a cuprins un plâns spasmodic din care, spre groaza ei, Ioana nu a priceput nimic, dar nici n-a reuşit să-l liniştească. Aşa au ajuns acasă. Ida s-a speriat când a văzut în ce hal era Luky. A lipsit o zi de acasă şi când îl vede, plânge ca un copil. Şi ale sale încercări de-al potoli din plâns au avut acelaşi rezultat ca şi ale Ioanei. Ida i-a dat un pahar de ţuică, de el făcută, după care s-a liniştit şi în final a adormit. Ciudat, dar parcă acum, discutând între ele, au constatat că Luky în ultimul timp s-a cam specializat pe tipul acesta de escapade, ocazie cu care au mai constatat că, Luky nu le prea vorbeşte, în ultima perioadă. De fapt acum s-au lămurit şi ele că a trecut mult timp de când nu au mai stat de vorbă împreună, în familie. Continuu parcă ar dosi ceva, ar ascunde unele lucruri de ele. Doamnele, prima dată s-au gândit la ce e mai rău : că se pregăteşte de moarte, dar sunt lucruri mai rele ca moartea. De le-ar auzi Luky ar râde de ele. În genealogia neamurilor sale, toţi înaintaşii au depăşit 80 de ani. El n-are nici 70 încă. Dar nu. Nu moartea este mai rea, ea este naturală, faptele oamenilor în schimb…

* * *

Politica de cadre a partidului se derula conform unor directive dar şi conform previziunilor de programată neîncredere în vechea intelectualitate sau în specialiştii formaţi în vechiul regim. Aşa că, spre stupoarea multora sau luarea în derâdere a altora, au apărut două cuvinte incompatibile să fie îngemănate: facultatea muncitorească . Dacă din start, prin definirea activităţii s-a pornit greşit, în schimb oamenilor cărora li s-a dat această şansă au devenit pilonii viitoarei industrii româneşti. Aceşti oameni niciodată n-au fugit de greutăţile incomensurabile care uneori îi copleşeau, prin devotament şi patriotism au scos ţara din marasmul de după război. Ei au fost conştienţi că două minuni într-o viaţă nu există, aşa că văzându-se studenţi într-o facultate, au învăţat să înveţe a învăţa. Învăţătura pentru ei a devenit segmentul obişnuit al vieţii lor. Oamenii aceştia care şi azi mai deţin posturi cheie, posturi onorante în societate, au fost aproape în unanimitate exemple demne de urmat pentru tânăra generaţie. Dintre multitudinile de fapte, în sfera noastră am putea exemplifica un singur caz. Hăul sau groapa descoperită sub flotaţia Cavnic, sub morile acestei flotaţii şi modul extraordinar de rezolvare a acestei avarii, când directorul Trustului miner era muncitorul Roncea .Şi pentru soluţia tehnică şi rezolvarea acestei probleme însuşi Primul ministru de atunci i-a medaliat.
Politica de cadre trebuia realizată şi la nivele mai inferioare, deoarece conducătorii direcţi ai procesului de muncă erau elementele primordiale ale însănătoşirii producţiei, a diversificării ei, pentru a ajunge din urmă statele care s-au industrializat şi mai ales impunerea noilor norme de muncă, care dădeau stabilitate şi cursivitate producţiei. Am putea compara stabilitatea aceasta cu echilibrul unor unităţi care desfăşoară activităţi pe baze de abonamente dinainte cumpărate.

Aşa s-a întâmplat şi cu Luky, care într-o zi era chemat foarte insistent la telefon de George, acum comandant adjunct al securităţii la Deva. Convorbirea a fost scurtă între cei doi:
– Luky, laşi totul şi te înscrii la şcoala de maiştri.
– M-am gândit şi eu dar nu îndeplinesc condiţiile.
– Pe tine nu te intereseze problema aceasta. Pentru acei ce nu îndeplinesc condiţiile se vor da derogări. Du-te şi te înscrie, ai înţeles?
– Dacă tu zici, aşa oi face. Şi aşa a şi făcut.
Lucrurile se derulau exact cum i-a spus George. Toţi acei cărora le „şchiopăta” ceva, la dosar, privitor la numărul de clase, la vechimea în muncă, au primit derogări. În acea clasă în care era înscris şi Luky existau candidaţi care aveau terminat liceul. Era vorba de colegii Dragomir şi Naste. Dar era şi unul care avea doar patru clase şi, evident că nici şcoală profesională nu avea (şi acolo avea o derogare); l-am numit pe Firicel care avea un frate mecanic şef la o mină din judeţ.
S-au dat examene de admitere care pretindeau cunoştinţele predate la şcoala profesională. Pentru Luky n-a fost o problemă ca dintre entuziaştii candidaţi să-l dibuie pe cel mai pregătit pentru examen care urma să se dădea la obiectul desen tehnic. Cum erau peste trei sute de candidaţi, conducerea şcolii a hotărât ca examenul să se desfăşoare în clubul şcolii Au fost introduse mese în club numai că erau atât de înghesuiţi că efectiv nu se putea ieşi de acolo, numai dacă escaladai mesele. Bine că n-a fost un foc se gândea Luky, sau cum este moda acum, vreo ameninţare cu bombă că, la crearea panicii nu crede că ar fi putut ieşi mulţi de acolo. Luky, după ce şi-a găsit omul de care avea nevoie, prin diferite glume, l-a mai servit cu ţigările sale cu staniol „Bucegi” şi în final s-au aşezat unul lângă altul. Numai că a intervenit şi „puterea obişnuinţei”. Luky aşa şi-a ales locul, că putea ţine sub observaţie circa treizeci de persoane. Cum el habar n-avea de desenul tehnic, după ce le-a dat subiectul, a început unele „lucrări de regie”, cum ar fi ascuţirea creioanelor, pregătirea echerelor, compasului, etc. „Colegul” lângă care s-a aşezat s-a pus serios pe execuţia lucrării. Problema ce trebuia s-o rezolve consta dintr-un cub din care s-a scos o treime (care ca figură reprezenta tot un cub) şi ce rămânea după „extragere” (pe desen) să-l proiecteze în cele trei planuri. Colegul de masă a lui Luky, deja îşi materializa lucrarea şi se apucă să o proiecteze pe cele trei planuri. Spre deosebire de Luky, care, puterea obişnuinţei, ţinea sub supraveghere candidaţii dintr-un întreg un colţ de sală, colegul său nu-şi scotea nasul din lucrare. Într-un târziu acesta observă că Luky n-a scris nimic.
– Păi tu nu vrei să dai examen?
– Cum să nu, dar nu cred că ce faci tu este bine.
– De unde ştii?

– Fii atent. M-am uitat la ăia din partea asta şi peste treizeci dintre ei au executat altfel desenul. Colegul, la observaţia lui Luky, îşi verifică meticulos încă odată lucrarea, moment în care profesorul supraveghetor îl întreabă:
– Dumneata ai terminat şcoala profesională la noi?
– Da.
– Pe cine ai avut profesor la desen?
– Pe Pityu baci.
– Mda, şi plecă văzându-şi de ale sale. Luky era derutat de discuţia auzită şi cum ceilalţi care făceau „alt desen” se străduiau să termine, s-a decis şi el pentru varianta „preluată” de la cei mulţi. Partea tristă era că „ăia” au greşit cu toţii şi evident au căzut la examen. Cum în sesiunea aceasta de examene nu s-au ocupat toate locurile, s-a mai aprobat încă o sesiune. De această dată Luky s-a orientat ceva mai bine şi acum se număra şi el printre cei admişi. Tot în acea perioadă s-a întâmplat că şi Ioana, fiică-sa, mergea la şcoală în clasa I. Deci Ida avea doi elevi în casă.
Şcoala de maiştri începuse de vre-o lună, când un număr de 18 inşi, au fost chemaţi la direcţiune. Printre ei era şi Luky. Acolo au aflat că între candidaţii din seria a doua, care au dat examen de admitere, se afla şi unul de 58 de ani. Cum şcoala era cu durata de doi ani, acest candidat, dacă ar fi reuşit la examen şi ar mai fi şi terminat şcoala, s-ar fi pensionat imediat după absolvirea şcolii. Nu se ştie dacă aceasta să fi fost motivul pentru care n-a fost admis, dar candidatul de 58 de ani pe acest motiv l-a susţinut în jalba trimisă Comitetului regional de partid, şi dânşii au replanificat examenul de admitere, cu toţi acei candidaţi, care au susţinut admiterea în sesiunea a doua. Cine o fi fost tipul „cu părul cărunt” şi ce pile a avut n-au mai aflat, cert este că Luky a dat de trei ori examen de admitere, pentru a putea fi şi el elev la şcoala de maiştrii. Probleme cu învăţatul n-au avut, cu toate că uneori se găsea câte un profesor care an de an făceau câte o demonstraţie, ocazie care determina cel puţin zece elevi de la şcoala de maiştri se retragă de la cursuri. Mulţi credeau că acest „tur de forţă” e acelui profesor ar fi fost un lucru ordonat de cineva, pentru a mai „curăţa” clasele de neaveniţi, deoarece elevii maiştri fiind salarizaţi pe timpul duratei cursurilor erau destul de „scumpi” pe buzunarul statului.
Profesorul despre care vorbim, avea specialitatea matematică. În „ziua H” a intrat obişnuit la oră. Era un tip amiabil şi avea o metodă de predare deosebită şi nu de puţine ori „destindea aerul” cu câte o glumă, cu recunoştinţă preţuită de elevii mai puţin obişnuiţi cu şcoala. Metoda de predare a acelui profesor era că pleca de la ultima formulă a orei precedente şi din aproape în aproape, sub ochii tăi se metamorfoza acel calcul care în final după simplificări rămânea formula curată pe tablă. Acest model de predare folosea, după părerea elevilor se manifesta ca o fascinaţie. Te capta total. Acelaşi lucru se petrecea şi la trigonometrie când observai că fiecare elev, chiar cu număr mic de clase, devenea capabil să facă interpolări sau de-a duce la bun sfârşit un calcul al probabilităţilor, pe care profesorul respectiv îl materializa, spre fascinaţia clasei, în completarea numerelor câştigătoare pe un bilet de loto. Cam în această fază eram cu matematicile, iar la algebră încurcam frecvent la înmulţirea polinoamelor semnele, ale acelor lungi înşiruiri de litere şi cifre, între care puţini erau dintre aceea care reuşeau să nu schilodească într-un fel exerciţiul. În acea zi l-a scos pe Dragomir la tablă, să facă el înmulţirea acelor polinoame.