Stupidă era cererea făcută de Luky unor oameni cu totul necunoscuţi. Cu toate acestea nu-i părea rău că a îndrăznit să solicite împlinirea acestei dorinţe care, poate mai demult ar fi trebuit înfăptuită. De ce a avut nevoie de această solicitare acum, nu ştia nici el, sau poate că evita gândul acela, până la o dată când… Nu va mai conta nici gândul şi nici altceva… Omul îşi savura momentul şi refuza să se gândească la alte lucruri în afară de acelea pentru care, probabil, iniţial credea că a venit.
Există în Baia Mare, pe drumul care duce de la piaţă spre satul, despre care marele istoric Nicolae Iorga spunea că: ”avea mulţi oameni care ştiau meşteşugul săcăluşelor”, a tunurilor de cireş, drumul ce ducea spre Săcălăşeni şi Şomcuta, la capătul străzii, pe aceeaşi parte de drum, pe stânga, două case. Acestea sunt aşezate în locul unde cândva exista o pădure, care înconjura Cetatea Băii Mari la sud şi est şi de unde Pintea Viteazul, nu numai că ţinea sub observaţie mişcările ivite sau petrecute la poarta de sud a cetăţii, dar prin ea te puteai ascunde şi fugi până în Cavnic fără să fi eu observat de nimeni. Era poligonul lui de manevre şi totodată de protecţie. Era…
Casa, care este aşezată mai înspre de Nord, din proiect era înzestrată cu un turn aproape un cerc închis, având un diametru de numai un metru şi jumătate şi înălţimea nu cu mult peste streaşina casei. Cealaltă casă, la trei străzi distanţă de prima, cu aceeaşi configuraţie a construcţiei, diferenţa consta doar în felul în care era amplasat turnul, înspre partea de sud. Acoperişurile turnurilor erau separate de acoperişul casei, deoarece „baza” turnului, antablamentul, avea sub „pălăria” acoperişului un fel de pridvor deschis, o ieşire de mansardă care se forma direct din friză. Spatele acestei construcţii, spaţiul fiind deschis, cred că le aducea doar necazuri colocatarilor, mai ales când venea câte o ploaie, deoarece întreg perimetrul era neprotejat pentru asemenea precipitaţii. Toată suprafaţa pridvorului de sub ciuperca turnului era la discreţia vremurilor. Întreagă această construcţie, arătoasă de altfel, aducea mai mult cu un observator. Aceste case pe lângă care de nenumărate ori a trecut şi Luky niciodată nu a văzut pe cineva acolo, indiferent în care zi a săptămânii a trecut pe lângă ele şi n-a contat nici dacă era dimineaţa sau seara. Case păreau pustii deoarece niciodată nu a văzut pe nimeni să stea sau, să privească din impunătoarele pridvoare. Îl fura gândul că proprietarii probabil că au îmbătrânit făcând acele case şi nu le mai ardea de urcat şi coborât scările, căci în final asta se întâmpla. Dacă îţi construieşti o casă, aceasta îţi va fi preocuparea întregii tale vieţi şi toate câştigurile obţinute de tine, ţi le va înghiţi „cuibuşorul” vieţii tale. Dacă te ajută Cel de Sus şi în final o termini, după atâta trudă şi gânduri, o întrebare parcă îţi dă ghes : ”Cum de am reuşit să termin casa şi eu încă mai trăiesc?”. Întrebare firească, cunoscând cât te-a consumat construcţia ei, fizic, psihic şi material.

Parcă nu-ţi mai poţi lua altă sarcină, altă muncă în astă viaţă dacă termini construcţia unei case. Nu mult durează sentimentul de linişte, de automulţumire că, parcă-i o fatalitate, începi un nou şantier cu reparaţiile. O parte dintre instalaţii s-au învechit deja, altele sunt uzate moral, fata ta ar dori să aibă baia ei, băiatul îşi doreşte o cameră mai mare…şi întreagă viaţa ţi-ai amanetat-o construcţiei şi întreţinerii casei tale. Te uiţi în curţile altora care au reuşit o carieră strălucită, s-au dedicat unor idealuri, unei profesii, au unele dotări aparte, au maşini de îţi rupi gâtul sucindu-ţi-l după ele. Tu tot construieşti şi nu dă Domnul să termini în veci de zidărit. Luky se gândea la oamenii aceea care au făcut casele şi pe care nu i-a zărit niciodată în lojile turnurilor propriilor case. Apoi o vreme, pe acolo, parcă nimic nu se mai mişca. Cineva, cândva, l-a rugat să meargă cu el, să vadă câteva case de vânzare în zona aceea. Era un fost prieten din copilărie care s-a aciuat şi el prin Baia Mare şi, având ceva bani, îşi dorea casa lui. Au trecut şi pe la casele cu „turnuri”, ambele erau puse-n vânzare. Deci oamenii aceea care au construit casele n-or mai trăi. Gospodarii, dacă nu mai sunt, copiii lor, vând casele. Sigur era că proprietarii care au construit casele nu mai trăiau, deoarece un om care a făcut o casă, nu poate s-o vândă. Vinderea casei sale de către acel care a construit-o este sinonim cu a-şi vinde propria viaţă şi, vorba aia, numai un singur Faust a fost. În schimb copiii lor nu realizează acest lucru ca pe o fatalitate, deoarece nu este vorba de viaţa proprie. Vânzând casele făcute de părinţii lor, de fapt ei vând totul. Casa este acel loc în care a fost inclus tot ce se poate materializa din ce au constat vieţile părinţilor lor, şi chiar şi ale lor, ale copiilor. Acolo le sunt şi bucuriile lor, şi nu în ultimul rând necazurile pricinuite celor care le-au dat fiinţă, de efortul, uneori peste putinţă, înglobat în ceea ce acum este un obiect de vânzare. Casă de vânzare. Luky şi-a dorit mult să-i ştie pe oamenii care au construit casele, dar să cunoască şi pe „vânzători” acelor case, dar n-a reuşit să-i întâlnească pe nici unii. Ar fi fost posibil ca acei copii, să-şi fi urât atât de mult părinţii şi casa copilăriei lor, care a fost un şantier deschis continuu, când ei ca şi copiii îşi doreau mult locuri de joacă, încât s-au mutat în altă parte, să n-o mai vadă în veci. Nici acum nu existau urme de paşi în loja turnului, dar de această dată după cum se pare, din cu totul alte motive. Se gândea Luky că poate numai el a iubit casele cu turnuleţe, cine le-a avut nu le-a putut preţui datorită enormului efort depus şi a măcinării lor fizice şi morale. Urmaşii lor or fi avut motivele lor să nu le iubească. S-ar cădea ca şi Luky să vorbească doar de o singură casă. Să-şi materializeze preferinţele sau pretenţiile specifice, doar la una dintre ele, chiar dacă amândouă erau într-adevăr identice. Poate că aceste case să fi avut la originea construcţiilor lor doi fraţi. Sau poate că a fost un cuplu care s-a iubit în tinereţe dar pe care vicisitudinile timpurilor i-a despărţit, cuplu care îşi ascundeau şi acum iubirea, cu toate că îşi preţuiau sentimentele şi se iubeau unul pe celălalt. Apoi casele erau amândouă amplasate la câte o ramificaţie de stradă, deci ambele erau „case de colţ de stradă” şi ambele aveau turnuleţele în aşa fel construite din ele parcă, cei doi doreau să se poată vedea totdeauna din colţurile caselor şi a străzilor care intersectau strada Alecsandri.

Cum probabil erau construite cu împrumut de stat, aveau la bază acel „proiect standard” pentru construirea de case omologat imediat după război. Numai că, proprietarii acestora, le-au adăugat acele turnuri peste planul iniţial. Poate că proprietarii să fi avut ceva funcţie că li s-a permis, în acele vremuri tulburi ale anilor ’50 să modifice „un proiect de stat” . Posibil ar fi fost ca unul dintre aceşti proprietari să fi fost constructorul şi celălalt arhitectul care s-au ajutat unul pe altul în realizarea unei case „altfel” ca sutele sau poate miile făcute după unicul proiect STAS existent atunci în ţară.. Sau pur şi simplu că erau numai doi oameni deosebiţi care nu doreau să se piardă în marea masă a anonimilor „stas”. Toate aceste gânduri s-au speculaţi se derulau în capul lui Luky de câte ori avea drumuri prin partea aceea de oraş. Ar fi putut să le vadă mai târziu în timp, sau poate niciodată, dacă nu erau în preajma pieţei mari a oraşului, vis-à-vis de Bufetul Bixad, o oază a oşenilor veniţi la diferite munci prin varii localităţi ale regiunii. Din acest loc îi „culegeau” maşinile carosate care-i duceau după o săptămână de lucru prin străini, acasă sâmbătă de sâmbătă. Cum veneau pe rând, după cum îşi terminau treburile, cei care îi aşteptau şi pe alţii să se umple o maşină pentru a putea pleca, se puneau pe băut, atâta cât să înceapă câte o bătaie, care de fiecare dată, se termina cu bătăi în cuţite. Apoi, în loc să ajungă acasă la familiile care-i aşteptau cu prinosul muncii lor, îi aflau nevestele sau neamurile prin beciurile miliţiei, arestaţi. Toată lumea care avea trecere pe acolo, deoarece nu doreau să fie „participanţi” la aceste manifestări alcoolice, treceau pe cealaltă parte a drumului unde erau „casele cu turnuri” şi aici aveai ce să vezi, nu bătăile de la bufetul „Bixi”. După cum se vede nu de puţine ori soarta l-a împins pe Luky înspre „casele cu turnuri”.
Dacă tot se uita la ele, îi plăcea să viseze. Îşi lega visurile lui de aceste case, care în marea lui dragoste faţă de istoria neamului, permitea imaginaţiei sale „să parcurgă” multe episoade şi multe bătălii. Toate aceste frământări istorice, reale sau imaginare, bătălii în care ar fi putut deveni erou, erau întipărite puternic în memorie deoarece la nici o sută de metri distanţă de ele era poarta de intrare în cetatea Băii Mari. Locul unde legenda spune că a fost omorât Pintea Viteazul când a ridicat barda să taie închizătorile porţii de lângă Turnul Măcelarilor, turn care încă ne mai sfidează şi astăzi cu venerabila sa vârstă. Asta părea a fi latura bărbătească-războinică a lui Luky. Partea de om studios, om care citeşte şi cine ştie, poate vreodată va şi scrie, îşi dorea ca în camera rotundă de sub „pălăria turnului” în care să citească şi să înveţe continuu. De aici să aibă „sub ochi” tot timpul, imaginile pe care ţi le oferea strada. Ar fi fost o senzaţie mult mai bogată ca a oricărui film. Cu timpul, când deja şi cărţile lui au devenit o bibliotecă, mai mică e adevărat, dar suficiente ca să devină bibliotecă, a aflat că de fapt cărţile nu se ţin în lumina soarelui. Nu trebuie ţinute nici măcar în lumina puternică dinspre sud, deoarece aceasta le distruge. Ciudat este că ori ce carte aduce lumină în mintea tuturor, dar pe cărţi lumina le distruge.. Dar neostoita lui poftă de citit precis că numai acolo şi-ar astâmpăra-o. De cumva va mai scrie, indiferent ce va avea de scris, proiecte, teme, planuri sau ori ce altceva, pentru el, acesta ar fi locul ideal.
Dar acum Luky era aici. Era el aici, însă nu era „acolo” unde el şi-a dorit. Se afla în camera rotundă de sub „pălăria” turnului, dar acuma „pălăria” turnului nu se mai afla deasupra capului său, cum îşi dorea el. Între el şi pălăria turnului mai era „introdus” un nivel.