Cine-şi doreşte o regăsire de sine, o etalare a propriului EU, o reîncărcare a „bateriilor”, în prigoana impusă de traiul zilnic, este un om câştigat, dacă deapănă împreună cu poetul Şiman câteva ore de aduceri aminte ale unui adolescent în suflet ce îşi frânează voit sentimentele, într-o porţionare la care speră să ajungă fiecare dintre noi, care îşi doreşte iubirea. Din versul riguros prelucrat, dar cu tente unduitoare, te fură “întârziatul adolescent” din avatarurile necruţătorului timp permiţându-ţi ceea ce cu ochii deschişi, în această viaţă nu poţi trăi: visurile . Citind poemele din PRIERUL UZURPAT, SIMŢI O BOLNĂVICIOSA dorinţă de-a aborda discuţii pe meandrele dar şi melancoliile versurilor oferite de poetul Şiman. Atât din poezii cât şi din discuţiile co-tangenţiale, poetul dă de înţeles că aceste stări trăite de dânsul în “atelierul său de lucru” , odată încastrate între coperţi, bucata acea de suflet din care au curs versurile s-a scurs odată cu lăpăitul boardului calculatorului devenind bunuri comune. El, poetul răspândindu-le în eter, nu doreşte reîntoarcerea în stările care i le-au “dictat” versurile, moment în care realizezi că totuşi matematicianul de profesie ştie, cunoaşte, că viaţa este ciclică, matematic exprimată, să o spunem, chiar dacă numai am numerota încercările fiecăruia de-a re-relua, sentimentele pierdute, după fiecare nereuşită şi încercarea de-a curăţa, răul nedorit din viaţa fiecăruia. Din aceste motive poate s-a întruchipat şi epigramistul care este Domnul Şiman, epigramist care ştie şfichiui biciul “curăţeniei” foarte bine.
Impresionantul volum PRIERUL URZUPAT, ESTE UN CÂNTEC DE SUFLET A UNEI INIMI DE REZONANŢĂ unduitoare în lungul şir de iubiri împlinite şi neîmplinite, dar care au avut întotdeauna o inimă deschisă acestor nobile sentimente omeneşti, sentimente în care poetul pare că mai are multe rezerve pentru semenii săi. S-ar fi cuvenit, cum de regulă se obişnuieşte, să prezint unele păreri prin „susţinerea” cu versurile din volum. Prin extrapolare, am considerat, şi încă consider, că este un mare abuz, de-a propune ca sentimentelor nutrite de mine, în excursul susţinut acum, să pun „martor” pentru acesta, ciuntind din versurile autorului, aşa zisele „spicuiri”. Poezia, consider eu, este sinonimă cu Biblia. De câte ori lecturezi acele versuri, de atâtea ori descoperi altă latură, alt farmec, o altă înţelepciune a poeziei respective. A impune cuiva voinţa ta, în unele dintre sentimente intime ale poetului, este o adevărată impietate. Cine îşi permite să facă pe mijlocitorul între poet şi cititor este un fals sfătuitor. O găselniţă reală ar putea fi titlul poeziei “Stibina”, denumire a unei flori de mină de-o aleasă gingăşie şi frumuseţe, denumire care nu coboară în realitatea curentă rigidă şi exactă, ce spune că: poetul este locatarul pe o stradă cu acest nume. Recomand citirea poemelor doar acelora care au adus cât de cât un prinos dragostei, al respectului şi dragostei faţă de semeni noştri, altfel, ca şi alte cărţi şi aceasta va fi banală, mai ales pentru acei, care s-au banalizat încă înainte de-a citi.

Nu de puţine ori am constatat că locul de naştere a unui om, nu întotdeauna coincide, cu locul unde va sluji şi vieţui întreaga lui viaţă, cu locul unde-l va purta vântul vieţii, locul în care se va afirma, şi poate-şi va trăi întreaga lui viaţă, cu acel loc unde în final poate fii şi sfârşitul. Sunt conştient că nu sunt singurul om care-şi iubeşte locurile natale, dar sunt şi acel om care ştie că are obligaţia sfântă de aş cinsti şi sfinţi locul unde s-a stabilit, locul care i se oferă acum cu generozitate prin ceea ce el munceşte, pâinea cea de toate zilele. Întâmplarea face ca personajul despre care facem vorbire, să fi avut o tinereţe “zburdalnică”, purtat pe-o pală de vânt, fiind componentul mai multor echipe de dansatori, care promovau şi executau dansuri populare româneşti dar şi din folclorul internaţional. Paranteza aceasta are doar umilul rol de-a lămuri atât doar, cât să se înţeleagă, pentru cine citeşte, că persoana respectivă cunoştea mediul artistic, că la viaţa lui, a mai văzut dansuri şi dansatori. Întâlnirea cu dansul maramureşean, atât din „brigăzile de agitaţie”, dar şi cel practicat “la şură” pentru el a fost un şoc care-l intriga. Cu toate că slujba la mină era mult mai grea decât cea de la Ansamblul Maramureş (pe atunci nu era Transilvania), unde dansatorii aveau o leafă de 624 de lei pe lună, el a renunţat definitiv la echipele de dansuri şi s-a angajat în subteran. Poate pentru prima oră să nu fi ascultat şoaptele vântului. Renunţarea la echipa de dansuri, nu avea ca motivaţie, că nu a văzut un viitor în viaţa de dansator, ori poate să nu-i fi plăcut acest lucru. Cine şi cum să spună asemenea enormităţi, când avea zilnic un partener, o domnişoară alături de el, domnişoară pentru care nu avea nici-o obligaţie. Câţi cunosc câtă deosebită satisfacţie îţi poate oferi, sau care „lucru” te face mai fericit decât dansul, fericire ce o gustă fiecare tânăr de altfel, dar numai cu porţia. Apoi să nu uităm că beneficiau de deplasări onorante şi plăcute făcute de Ansamblul Maramureşul prin ţară, mai rar peste hotare. A renunţat omul la echipa de dansuri, deoarece nu putea dansa ceea ce el nu înţelegea, dansul moroşenesc, uneori dansul oşenesc. Nicăieri pe atunci, ba chiar şi acum există foarte puţine cărţi, de-o anumită competenţă care încearcă să ne edifice fenomenul acestui dans, ce se deosebeşte total de ori care dansuri din ţară sau din lume. Se poate afirma acest lucru, deoarece costumele maramureşenilor şi ale oşenilor se poartă şi în Judeţele Satu Mare, în Codru, Biharea, Ghioroc, şi chiar în pusta ungară, dar dansurile acelora sunt de regulă compilaţiile învârtitelor, ale diferitelor dansuri someşene, sălăjene, în general ardeleneşti, melodii de ritm şi dansuri de anvergură, care atrag ochiul, majoritatea fiind “luate” din “bărbunc”. Cu toate acestea vântul n-a purtat, n-a putut purta paşii dansului moroşenesc tuturor acelor care poartă „gaci”.
În anul 1983 când a apărut unul dintre LP – urile fraţilor Petreuş, deja era încetăţenită ideea că, parte ale dansurilor noastre maramureşene, au originea în dansuri de ritual, dansuri ale înaintaşilor noştri mergând până la iubiţii străbunici-dacii. Acel LP era zdrobitor de clar, după muzica înregistrată, că prezintă şi unele dansuri de luptă, cum se bănuieşte că ar fi fost pe timpul bunilor noştri înaintaşi, dacii, care “spărgeau” pământul de sub picioare şi-şi desfăceau cămăşile de pe piept ca şi vântul să aibă de lucru, să le răcorească trupurile înfierbântate.

Cu toate fiorurile care le emană muzica despre care am făcut vorbire, ştiam că nici acum nu este spus totul, ceva, mai trebuie de adăugat. Mai este de completat câte ceva dansului maramureşean, că doar acestuia, dintre toate explicaţiile ce încercau o limpezire, lumea intuia că îi mai lipseşte ceva lipsă pentru a „rotunji” aceste explicaţii. Ba mai mult, chiar după umbra tuturor explicaţiilor primite, cercului îi mai lipseşte şi acum încă ceva ce n-a fost depistat. Lucrul sau fenomenul respectiv, este o nuanţă pe lângă care se trece iar noi reuşim s-o “omitem”, prin nedetectare, de fiecare dată. Acel ceva “ne-a ocolit” pe noi a ocolit şi vântul, şi pe majoritatea consumatorilor de artă populară. Prin documente aflate în arhiva Tribunalului Judeţean unde se pot vedea ca într-o oglindă unele fapte comise de conlocuitorii judeţului nostru, unele chiar antisociale, fapte petrecute pe teritoriul actualelor judeţe Maramureş şi Satu Mare se constată că pentru oşeni şi maramureşeni pe vremuri, exista un altfel de “COD” penal pentru pedepsirea celor implicaţi în scandaluri, fapte antisociale şi altele. Mergând pe firul “indulgenţelor” acestui cod care era aplicat în pedepsirea oamenilor acestor locuri, lege fără aplicabilitate în alte ţinuturi româneşti şi urmărind faptele descrise în ele, de câte ori a fost posibil, persoana despre care facem vorbire, în paralel, se străduia a vedea, „a citi” şi savura “dansul moroşenesc”, direct, pe viu, sau prin intermediul mijloacelor actuale de răspândire vizuală a acestui fenomen. Pentru el, tot mai frecvent apărea şi se contura încă o certitudine.
Ţinând cont de specificul traiului acestor minunaţi oameni, în contrast cu multe alte localităţi sau ţinuturi, a ajuns la concluzia că traiul predilect acestor oameni, se materializează într-unu fără prea multă vorbărie. Sunt oameni ce n-au “darul limbuţiei”. Şi merge mai departe cu intenţiile de desluşire şi îi caracterizează ca:”mai laconici în grai decât grecii din Laconia”. Constată că limbuţia este neştiută la oamenii din acest colţ de ţară, şi iureşul de vorbire şi sporovăiala din “Hanul Ancuţei”, le este total străin. Mai mult nu beneficiau nici de PĂRADEA de duminică, prin care se transmiteau “porunci”de către autorităţi. Oamenilor acestor locuri, viaţa lor, nu le-a oferit niciodată prea multe posibilităţi. Obiceiul “de-a pleca la muncă pe alte meleaguri” a făcut să fie necesar, a devenit chiar o obligaţie ca maramureşenii şi oşenii să-şi afle şi un alt mijloc de comunicare în afară de cânt şi vorbire. Numai că acel mijlocul de transmitere trebuia să-i facă credibile puţinele vorbe care reuşea să le spună în scurtul timp cât stătea pe acasă, dar mai ales să-şi asigure boreasa de sentimentele ce le nutreşte pentru ea, dar şi intensitatea la care sunt menţinute acestea pe perioada cât sunt despărţiţi. Cum voroavele în acest „cap de ţară” n-au preţuire şi cum timp de lămuriri n-a existat niciodată, trebuia aflat ceva succint şi concis, care să aibă posibilitatea mare de transmiterea mesajelor, şi la îndemâna fiecăruia. Noul tip de limbaj trebuia să fie cunoscut de toţi, şi să aibă posibilitatea de-a fi transmis în ori ce condiţii, chiar de mai mulţi în acelaşi timp. (unde era fibra optică pe atunci?) Alte calităţi ale acestui limbaj, era de dorit să fie perceput de cel căruia I se transmite, şi cel mai importantă pretenţie: să exprime sentimentele care până atunci n-au avut posibilitatea de-a fii exprimate ci numai decantate, în vederea unei viitoare descătuşări sau radieri.